Excepție de nelegalitate. Aplicarea prioritară în dreptul intern a reglementărilor comunitare și convenționale europene.

 

 

                                                           Legea nr. 554/2004, art. 4 alin.(1)

                                                           Legea nr. 262/2007, art. II alin.(2)

                                                           Constituția, art. 20 alin.(2), art. 148 alin.(2)

 

 

Cuprins pe materii : Drept administrativ.

Index alfabetic : excepție de nelegalitate

                             putere judecătorească

                             judecător național

                             normă comunitară

 

 

          Prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești” se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității legislative sau executive, așa cum a fost consacrată prin Constituție sau  de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care au atributele unor acte aparținând altei autorități constituite de stat.

            Nu poate fi interpretată însă o încălcare a principiului separației puterilor în stat și o imixtiune a puterii judecătorești în atribuțiile puterii legislative sau executive , examinarea de către judecător a priorității reglementărilor europene și a compatibilității normelor interne cu acestea, judecătorul național având în lumina art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, nu doar dreptul dar și obligația asigurării preeminenței aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene în raport cu cele interne.

 

 

 

ICCJ, Secția contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 4445 din 2 decembrie 2008

 

  

            Prin sentința nr. 80/F din 5 iunie 2008 a Curții de Apel Brașov, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, raportat la prevederile în vigoare la data emiterii ordinelor atacate și la prevederile art. 18 din Legea nr. 137/2002. Totodată, s-a respins excepția de nelegalitate a Ordinului Comun nr. 130-1089/2003 încheiat de AP APS și MMSSF și a Ordinului Comun nr. 251 - 699/2003, încheiat de AP APS și MMSSF.

Instanța a reținut că excepția autorității de lucru judecat este netemeinică în raport cu precizarea acțiunii în ce privește temeiul de drept al excepției de nelegalitate.

Referitor la inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, s-a reținut că

față de modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, această excepție rămâne fără obiect, întrucât legiuitorul a reglementat expres posibilitatea verificării legalității pe excepție și a actelor emise anterior, prin prisma dispozițiilor în vigoare la acea dată, iar, pe de altă parte, ordinele atacate reprezintă acte de autoritate publică administrativă ce pot face obiectul excepției de nelegalitate.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că cele două ordine comune au ca obiect acordarea de înlesniri la plata obligațiilor la bugetul de stat datorate și neachitate de reclamanta SC M.U.M. UTB SA, apreciind că nu este vorba de ilegalitatea ordinelor comune respective, raportată la prevederile art. 18 din Legea nr. 137/2002, întrucât înlesnirile la plata obligațiilor bugetare de stat au fost acordate în mod corect reclamantei.

           Totodată, prima instanță a apreciat că ordinele au fost emise cu respectarea HG nr. 577/2002 și Legii nr. 137/2002.

În soluționarea excepției de nelegalitate, instanța a avut în vedere și aplicarea principiului priorității atunci când există contradicție între normele naționale și cele internaționale.

            Împotriva acestei  hotărâri a declarat recurs, S.C. M.U.M UTB S.A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.4, pct.7 și pct.9 C.proc.civ.

            În motivarea  recursului, s-a susținut că instanța de fond s-a substituit puterii legiuitoare atunci când a conchis că Legea n. 262/2008 este abrogată, ignorând totodată și deciziile  definitive și obligatorii ale Curții Constituționale prin care s-a stabilit că această lege este în concordanță cu legea fundamentală.

            Recurenta a mai susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, care se exclud reciproc și a fost dată cu  aplicarea greșită a legii, întrucât excepția  de nelegalitate a fost respinsă atât pentru lipsă de suport legal, cât și pentru netemeinicie.

            Recursul nu este fondat.

            Potrivit art. 312 alin.(3) teza a II-a, coroborat cu art. 304 pct.4 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se pronunță atunci când prin hotărârea dată  instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

            Prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești” se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității legislative sau executive, așa cum a fost consacrată prin Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care au atributele unor acte aparținând altei autorități constituite de stat.

            Excesul de putere, în sensul acestui text de lege, constând în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat și imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive s-ar putea realiza în cu totul alte modalități decât prin examinarea priorității reglementărilor europene și compatibilității normelor interne cu acestea, cum s-a procedat în speță.

            Prima instanță a reținut în mod corect că, în privința dispozițiilor art. 4 alin.(1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin.(2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin.(2) din Constituția, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin.(2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.

            În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei Convenții, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția  legiuitorului pentru abrogarea ei.

            De asemenea, conform jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, precum legea generală privind contenciosul administrativ, care i s-ar opune.

            Aceeași instanță europeană a reținut, în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea  solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

            Prin urmare, fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești, în sensul art. 304 pct.4 C.proc.civ., prima instanță a reținut în mod corect că aceste dispoziții ale Legii nr. 554/2004, care permit repunerea în discuție, în mod repetat și fără limită de timp, a legalității oricărui act administrativ  cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile fundamentale arătate și contravin practicii C.E.D.O. și Curții de Justiție de la Luxemburg în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor administrative individuale admiterea excepției de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.

            Soluția de respingere a excepției de nelegalitate ca neîntemeiată, adoptată de prima instanță, din această perspectivă, este conformă cu jurisprudența unitară  a instanței supreme în această materie.

            Pe de altă parte, faptul că, deși aceste argumente  erau decisive în adoptarea unei astfel de soluții, prima instanță a examinat totuși, în rejudecarea cauzei, dispusă anterior survenirii acestor modificări legislative, legalitatea ordinelor comune în discuție nu este de natură a prejudicia interesele recurentei și de a impune modificarea hotărârii atacate în sensul solicitat.

            Sub acest aspect, s-a concluzionat în mod corect că aceste ordine sunt conforme cu prevederile legale în executarea cărora au fost emise, respectiv art. 18 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării și art. 249-252 din Norma Metodologică de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 și a Legii nr. 137/2002, aprobată prin H.G. nr. 577/2002.

            În consecință, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.