Cetățean străin. Acordarea regimului juridic al tolerării. Dreptul la viața de familie. Noțiunea de familie.
Constituția României, art. 21 alin. (1)
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8
O.U.G. nr. 194/2002, art. 98
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Indice alfabetic: Cetățean străin.
Dreptul la viața de familie
Minor.
Familie. Noțiune
Regimul tolerării
Este justificată solicitarea privind acordarea regimului tolerării pe teritoriul României făcută de cetățeanul străin care, venit în România ca minor pentru a fi împreună cu părinții săi, odată ajuns la vârsta majoratului a continuat să ducă o viață de familie reală, locuind și gospodărind împreună cu părinții săi, și care suferind influența culturii țării gazdă de la o vârstă mică ar avea reale dificultăți de readaptare la condițiile din țara de origine, mai ales în situația în care nu mai are rude apropiate în țara respectivă.
Îndepărtarea sa de pe teritoriul României, ca o consecință a refuzului acordării regimului tolerării, ar constitui o îngrădire a dreptului la viața de familie, drept fundamental ocrotit atât prin dispozițiile art. 21 alin. (1) din Constituția României cât și prin și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
I.C.C.J. , Secția de contencios administrativ și fiscal
Decizia nr. 1103 din 18 martie 2008
Notă: Instanța a avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 94/ 2002, privind regimul străinilor în România, în forma republicată în M.Of. nr. 201 din 08.03.2004.
O.U.G. nr. 194/2002, a fost republicată a doua oară în M.Of. nr. 421 din 05.06.2008, articolele căpătând o nouă renumerotare.
Reclamanta LX a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună admiterea plângerii și acordarea regimului tolerării pe teritoriul României pe o perioadă de 6 luni cu posibilitatea prelungirii, până la încetarea motivelor care o împiedică să se întoarcă în China.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 8 septembrie 2005a solicitat acordarea regimului tolerării pe teritoriul României, cerere ce i-a fost însă de către respinsă de pârâtă.
Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 427 din 23 februarie 2006, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, reținând că aceasta nu poate beneficia de tolerare pentru o perioadă de 6 luni cu posibilitatea prelungirii, în condițiile în care părinților săi le expiră dreptul de ședere în aprilie 2006, iar reclamantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat recurs. Hotărârea a fost criticată pentru nelegalitate, în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, întrucât, în opinia recurentei, a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, precum și pentru netemeinicie, dată fiind greșita apreciere a unora dintre probele administrate în cauză, solicitându-se examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 Cod procedură civilă.
Dezvoltând motivul de recurs invocat, recurenta a apreciat, în esență, că situației sale îi sunt incidente dispozițiile art. 98 alin.(1) și (2) coroborate cu cele ale art. 99 lit.c) și f) și ale art. 89 lit.f) din O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările aduse prin Legea nr.482/2004 – în vigoare la data formulării cererii de tolerare - raportat la dispozițiile art. 26 alin.1 din Constituția României și art. 8 alin.1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la viața de familie, ca drept fundamental.
În susținerea celor de mai sus, reclamanta –recurentă a arătat că a venit în România când era minoră și a dus o viață de familie reală împreună cu părinții săi care aveau drept de ședere, integrându-se în această țară și pierzând toate legăturile cu țara de origine unde nu mai are rude apropiate, fapt necontestat de instanța de fond care a dat însă o interpretare restrictivă noțiunii de familie, contrar jurisprudenței C.E.D.O.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta-reclamantă a mai precizat că în prezent mama sa are drept de ședere permanentă pe teritoriul României, conform art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, nu poate părăsi această țară pentru a reveni în China și a duce o viață de familie cu aceasta întrucât are interese financiare, desfășurând activități comerciale și este singurul membru al familiei, în condițiile în care tatăl său a decedat la 10 ianuarie 2008.
Prin încheierea din 3 aprilie 2007, Înalta Curte, admițând cererea formulată de recurenta-reclamantă LX, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, modificată și completată, în raport cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispunând suspendarea judecării cauzei până la soluționarea acesteia.
Excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă a fost respinsă prin Decizia nr. 1111/27 noiembrie 2007, Curtea Constituțională reținând că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței sale în materie, prin care s-a statuat că dispozițiile legale criticate nu împietează exercitarea drepturilor persoanei la respectarea vieții private și de familie, atât din prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultând că, în cadrul politicii de control al migrației, statele semnatare dispun de o marjă largă de apreciere a măsurilor reglementate în legislația națională, fiind firesc, totodată, ca legiuitorul să fi indicat doar elementele generice pentru identificarea acelor motive obiective ce pot justifica tolerarea rămânerii pe teritoriul României și să nu fi exemplificat situații concrete, întrucât acestea nu pot fi enumerate și epuizate în cuprinsul unei norme juridice.
Autoritatea pentru Străini a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că în raport de situația în care se află recurenta-reclamantă s-a dispus în mod corect respingerea cererii de tolerare a rămânerii pe teritoriul României , în condițiile în care aceasta nu a făcut în nici un fel dovada faptului că se află într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi această țară, constatându-se în mod justificat că aceasta nu se află în nici unul din cazurile de acordare a tolerării, prevăzute de art. 98, 99 din O.U.G. nr. 194/2002.
În opinia intimatei, în raport cu actele dosarului și cu prevederile art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, măsura luată reprezintă o excepție admisă prin art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind necesară pentru respectarea ordinii publice.
Recursul este fondat.
Interpretarea dată prevederilor art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002 de către prima instanță este una restrictivă, față de motivele invocate de recurentă în susținerea cererii sale de acordare a regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României și de situația concretă în care aceasta se află.
Aceste dispoziții legale trebuie raportate la reglementarea prevăzută de art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și la jurisprudența Curții Europene, prin care s-a instituit obligația statelor semnatare de a se abține de la orice amestec în exercitarea de către o persoană a dreptului său la respectarea vieții de familie, exercitarea acestui drept trebuind să fie reală și efectivă.
În sensul prevederilor alin. (2) al acestui text, amestecul unei autorități în exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie este admis numai în măsura în care este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie a statuat în mod constant că noțiunea de familie trebuie înțeleasă în sens larg, ea neputând fi limitată doar la familia fondată pe căsătorie, cum greșit a concluzionat prima instanță.
În speță, actele dosarului atestă faptul că reclamanta se află în România din 30 august 2000, de la vârsta de 15 ani, venind în această țară pentru reîntregirea familiei, astfel încât a suferit influența culturii țării gazdă de la o vârstă mică iar readaptarea la condițiile din țara de origine ar fi extrem de grea, mai ales în situația în care nu mai are rude apropiate în țara respectivă.
Reclamanta-recurentă a devenit majoră la 4 februarie 2003 dar a continuat să ducă o viață de familie reală în România, locuind și gospodărindu-se împreună cu părinții săi care aveau drept de ședere până în aprilie 2006, legăturile reclamantei cu aceștia fiind foarte apropiate.
De asemenea, în prezent mama recurentei are un drept de ședere permanentă pe teritoriul României, nu poate părăsi această țară întrucât are interese financiare desfășurând activități comerciale în condiții legale și este singura rudă apropiată a acesteia, în condițiile în care tatăl său a decedat la 10 ianuarie 2008.
Prin urmare în situația reclamantei-recurente sunt incidente prevederile art. 98 alin. (1) și (2), coroborate cu art. 99 lit.c) din O.U.G. nr. 194/2002 – în forma în vigoare la data formulării cererii – raportate la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la viața de familie ca drept fundamental, iar îndepărtarea acesteia de pe teritoriul României, ca o consecință a refuzului acordării regimului tolerării, ar constitui o îngrădire a acestui drept, fără ca din împrejurările concrete ale cauzei să rezulte că vătămarea lui ar fi o măsură necesară în sensul art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, mai mult, că ar fi o măsură proporțională cu scopul urmărit de autoritatea pârâtă.
Nu se poate pune în speță problema încălcării ordinii publice interne și internaționale de către recurentă prin faptul că nu părăsește teritoriul României, în sensul art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, aspect ce ar justifica intervenția statului în viața de familie a acesteia, așa cum susține intimata în întâmpinarea formulată.
Statul are, într-adevăr, dreptul suveran de a stabili, prin legislația națională, regimul juridic pentru străinii aflați pe teritoriul său, dar prin normele legale astfel adoptate nu pot fi afectate drepturile fundamentale prevăzute de art. 6 alin.(1) și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Este real faptul că reclamanta-recurentă a avut doar un drept de ședere temporară pe teritoriul României pentru perioada 14 noiembrie 2000- 14 ianuarie 2003, în calitate de însoțitor al părinților, însă ulterior acestei date a solicitat recunoașterea statutului de refugiat, cererea formulată în acest sens fiind respinsă irevocabil numai la 1 septembrie 2005, prin Decizia nr. 1964 a Tribunalului București, obligația de a părăsi țara operând de la 16 septembrie 2005, conform art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, aplicabilă la data formulării respectivei cereri.
La 8 septembrie 2005, reclamanta a solicitat acordarea regimului tolerării, șederea sa după această dată fiind cauzată de procesul care a urmat, astfel încât susținerile intimatei cu privire la caracterul nelegal al șederii din 15 ianuarie 2003, reținute a atare de prima instanță, nu sunt justificate.
Înalta Curte, a admis astfel recursul, modificând în tot sentința atacată în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la acordarea regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii acestuia, în condițiile legii.