Energie electrică. Acordarea
diferențiată a perioadei de grație
Legea nr. 13/2007, art. 11, lit. f)
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Indice alfabetic: Autoritatea Națională de Reglementare a Energie
Consumator captiv
Energie electrică. Preț.
Furnizor
Ordin
Termen de grație
Sunt legale prevederile art. 13 din Contractul cadru de vânzare-cumpărare a energiei electrice încheiat între producătorul de energie electrică și furnizorul consumatorilor captivi, prevăzut în Anexa I a Ordinului nr. 11 din 18 iunie 2007 emis de Președintele Autorității Naționale de Reglementare a Energiei, prin care perioada de grație pentru plata facturii de către consumatorii captivi este stabilită la 30 de zile, iar cea stabilită pentru plata facturii de către furnizori este de 15 zile. Această prevedere vine ca o măsură de protecție în favoarea consumatorului captiv, care nefiind într-o poziție de egalitate cu co-contractantul, nu-și poate alege furnizorul și nu poate negocia prețul sau celelalte condiții contractuale.
Faptul că acest contract-cadru înlocuiește contractul-cadru anterior, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 22/2005, , prin care termenul de grație era stabilit în mod egal pentru consumatorul captiv și furnizor, este irelevant întrucât nelegalitatea ordinului în discuție nu se apreciază prin raportare la actul pe care îl modifică, având aceeași forță juridică, ci la legea în temeiul căreia a fost emis, respectiv Legea energiei electrice nr. 13/2007, față de care, ordinul atacat nu conține nicio prevedere contrară.
I.C.C.J. , Secția de contencios administrativ și fiscal
Decizia nr. 3851 din 4 noiembrie 2008
Prin sentința civilă nr. 128/16 ianuarie 2008 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de S.C. „CEZV” S.A., în contradictoriu cu Autoritatea Națională de Reglementare a Energiei (A.N.R.E.) și având ca obiect anularea Ordinului nr. 11/18 iunie 2007 emis de către pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta a invocat nelegalitatea dispozițiilor art. 13 din Anexa 1 la Ordinul nr. 11/2007 al A.N.R.E., întrucât creează nu tratament inechitabil cu privire la regimul sancționator al Contractului – cadru de vânzare-cumpărare a energiei electrice, în sensul că perioada de grație pentru plata facturii de către consumatorii captivi este mai mare -30 de zile – pe când cea pentru furnizori (astfel cum este și reclamantul) este mai mică – 15 zile.
A reținut instanța că reclamanta a invocat nelegalitatea actului sub aspect formal: inexistența consultării publice anterior emiterii ordinului, fiind încălcată astfel Decizia Președintelui A.N.R.E. nr. 79/1999 care prevede această obligație.
De asemenea, a reținut instanța că reclamanta critică ordinul sub aspectul efectelor articolului 13, în sensul că termenele diferite de grație pentru plata majorărilor – cel 15 zile în care consumatorul nu plătește penalități, acestea fiind suportate de furnizor – îi face pe furnizori să-și asume mai greu răspunderea contractuală în raport cu producătorul de energie, datorită pierderilor financiare pe care le suportă furnizorii.
Respingând acțiunea, instanța a reținut că propunerea de ordin a fost afișată pe site-ul A.N.R.E., ca document în discuție, în luna decembrie 2006, textul inițial fiind modificat în urma analizei punctelor de vedere ale participanților la piața de energie electrică. În consecință, instanța a înlăturat susținerea reclamantei asupra nelegalității formale a ordinului.
În privința legalității conținutului ordinului atacat, instanța a reținut: că Legea nr. 416/2002 constituie cadrul pentru prevederile contractuale asupra termenelor diferite de achitare a facturilor, în raport cu diferitele tipuri de contracte; că decizia A.N.R.E. nr. 361/2007 de acordare a licenței pentru reclamanta–furnizoare prevede obligația de constituire a garanțiilor financiare și plafonul minim al acestora, tocmai în scopul de a asigura continuitatea activității de furnizare și protecția la riscurile ce o pot afecta; că pârâta, reglementând astfel termenele de grație, a avut în vedere protecția consumatorului în acest domeniu (în care energia nu poate fi stocată) și necesitatea ca producătorii să asigure în avans plățile pentru asigurarea combustibilului pentru producerea energiei electrice.
În ceea ce privește procedura de semnare a contractelor și a actelor adiționale la acestea, între producători și furnizori, instanța a reținut: că procedura de soluționare a neînțelegerilor de către A.N.R.E. – astfel cum e reglementată de Ordinul A.N.R. nr. 31/2002 – se aplică numai la încheierea contractelor nu și a actelor adiționale; că formularea de obiecțiuni la actele adiționale nu este admisibilă, sub incidența art. 30 alin. (2) din contractele încheiate în baza Ordinelor nr. A.N.R.E. nr. 22 și 23/2005, deoarece, când printr-un act normativ se prevăd norme contrare clauzelor contractului existent, se vor aplica dispozițiile din actul normativ de la data intrării în vigoare a acestuia.
Împotriva acestei sentințe, a formulat în termen recursul de față reclamanta, cererea fiind legal timbrată.
În motivarea cererii, recurenta arată:
- că interpretarea ordinului atacat trebuia făcută în spiritul legii, în sensul că A.N.R.E. are rolul de arbitru între participanții de pe piața energiei electrice, rol în care actele emise de ea trebuie să fie echitabile, ceea ce nu este valabil pentru art. 13 din ordin;
- că dispozițiile art. 13 din ordin sunt nelegale, întrucât generează neconcordanță între Ordinul nr. 11/2007 și Decizia nr. 57/1999 pentru aprobarea contractului – cadru de furnizare a energiei electrice – modificat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 5/2003. În mod concret, arată recurenta că acest din urmă ordin prevede un termen de grație de 30 de zile pentru toate tipurile de consumatori (art. 11, 14 și 15), în vreme ce art. 13 din Ordinul nr. 11/2007 prevede pentru cumpărătorul de energie (furnizor al consumatorilor captivi) un termen de grație de 15 zile;
- că recurenta nu a contestat obligația de plată a penalităților de întârziere în caz de neplată a facturii, ci a criticat pierderile economice pe care le implică reducerea perioadei de grație pentru furnizor de la 30 de zile la 15 zile.
Sub acest aspect, consideră recurenta că dacă Legea nr. 416/2006 (care modifică art. 4 alin. (1) din Legea nr. 469/2002 privind disciplina contractuală) nu stabilește aceleași termene de grație pentru toate tipurile de contracte, acesta nu duce implicit la aplicarea de termene de grație diferite pe tipuri de contracte și nici la aplicarea oricărui termen de grație de către A.N.R.E.
- că argumentarea A.N.R.E. în privința scopului modificării termenului de grație la 15 zile este nereală, întrucât ea nu a dovedit ce „alte criterii” a avut în vedere – decât cel economic – și pentru că noile contracte de furnizare invocate de ea nu au fost adoptate nici până în prezent, iar termenul pentru consumatorii casnici a rămas neschimbat;
- că motivarea A.N.R.E. pe ideea de protecție a consumatorului nu este credibilă, întrucât modificarea termenului de grație duce la îndatorarea furnizorului – care poate fi considerat un reprezentant al consumatorilor – și la îndestularea producătorului;
- că furnizorul de energie electrică nu este un „intermediar financiar”, ci un prestator de servicii obligat la constituirea unor garanții financiare în scopul asigurării serviciului, dar în favoarea A.N.R.E., iar nu a producătorilor. În aceste condiții, recurenta consideră că reducerea perioadei de grație la 15 zile reprezintă o cauză de costuri suplimentare pentru furnizor, pe lângă cele pe care le generează constituirea garanțiilor financiare;
- că furnizorul nu-și poate asigura lichiditățile necesare solicitând garanțiile de plată de la consumatorii rău-platnici, așa cum a susținut A.N.R.E., în mod eronat deoarece garanțiile intră într-un cont special care poate fi accesat de furnizor numai atunci când consumatorul nu-și îndeplinește obligația de plată. Ca urmare, arată recurenta, pierderile financiare rezultate între termenele diferite de plată, din contractul de vânzare-cumpărare și din cel de furnizare, nu pot fi acoperite;
- că nu există nicio legătură între Ordinul A.N.R.E. nr. 11/2007, în discuție aici și dispozițiile art. 152 din H.G. nr. 1007/2004 de aprobare a Regulamentului de furnizare a energiei electrice care reglementează măsurile pe care furnizorul le poate lua împotriva consumatorilor pentru neplata în termen a facturilor, dar nu se referă direct la perioada de grație;
- că A.N.R.E. nu și-a îndeplinit obligația de consultare publică – prevăzută de Decizia A.N.R.E. nr. 79/1999
- că, în temeiul ordinului atacat, recurenta și ceilalți furnizori au fost obligați să încheie acte adiționale la contractele anterioare, deși ordinul publica noile contracte cadru. În aceste condiții, susține recurenta, furnizorii nu au mai putut negocia clauzele noilor contracte, inclusiv pe cea privind perioada de grație, întrucât dispozițiile art. 3 din Ordinul A.N.R.E. nr. 31/2002 nu permit soluționarea neînțelegerilor ivite la încheierea contractelor în sectorul energiei electrice decât pentru contracte, nu și pentru actele adiționale;
- că instanța de fond a reținut, în mod greșit, ca valabile susținerile A.N.R.E., ignorând aspectul esențial al nelegalității art. 13 din Ordinul nr. 11/2007, acela că furnizorul de energie electrică își asumă niște pierderi financiare care pot fi cuantificate cu exactitate și care reprezintă diferența dintre perioada de grație în care nu se plătesc majorări de întârziere din contractul cadru de vânzare-cumpărare (producător-furnizor) și contractul cadru de furnizare (furnizor-consumator captiv).
Recursul nu se fondează.
1. Controlul de legalitate a ordinului atacat prin acțiunea directă de față presupune, în primul rând, stabilirea conformității sale cu legea în temeiul căreia a fost emis, precum și cu cadrul juridic general de la momentul emiterii sale.
Legea energiei electrice, nr. 13/2007 (cu modificările și completările aduse prin O.U.G. nr. 33/2007, în vigoare la data emiterii ordinului, prevede în articolul 11 atribuțiile Autorității naționale de Reglementare în Domeniului Energiei (A.N.R.E.), ca instituție publică autonomă de interes național, cu personalitate juridică, aflată în coordonarea primului-ministru (art. 7 alin. 1 din lege).
Potrivit acestui articol, A.N.R.E. elaborează ansamblul de reglementări obligatorii la nivel național, necesar funcționării sectorului și pieței energiei electrice, în condiții de eficiență, concurență, transparență și protecție a consumatorilor, inclusiv contractele cadru de vânzare-cumpărare a energiei electrice încheiate între producătorul de energie electrică și furnizorul consumatorilor captivi.
Legea definește, în art. 3 alin. (1) pct. 14, „consumatorul captiv” ca fiind cel care, din considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnizorul.
Așadar, consumatorul captiv nu se află în acest raport juridic comercial într-o postură de egalitate cu co-contractul, căci nu-și poate alege furnizorul și nu poate negocia prețul și celelalte condiții contractuale.
Or, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 republicată în 2006 (Monitorul Oficial nr. 1014/20 decembrie 2006), privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate”.
Aceasta este și rațiunea pentru care autoritatea de reglementare în domeniul energiei electrice a prevăzut condițiile termenului de grație de 30 de zile în plata facturii pentru consumatorul captiv în vechea reglementare – Legea nr. 318/2003 și ordinul A.N.R.E. nr.5/2003 – și a menținut-o în actuala reglementare – Legea nr. 13/2007.
În speță, recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea Ordinului nr. 11/2007 pentru că a redus termenul de grație pentru furnizor de la 30 la 15 zile, modificând termenul prevăzut în Ordinul nr. 22/2005.
Or, nelegalitatea ordinului în discuție nu se poate raporta la actul de aceeași forță juridică anterior, fie el Ordinul nr. 5/2003 sau ordinul nr. 22/2005, ci la legea în temeiul căreia a fost emis, iar în cauză nu se constată nicio neconcordanță a ordinului cu principiile și regulile de bază ale pieței energiei electrice instituite de Legea nr. 13/2007.
Nicio dispoziție a legii nu prevede o egalitate de tratament a furnizorului în relația cu consumatorul captiv și nici norme de protecție a furnizorului care se află, oricum, într-o poziție privilegiată în raport cu acest tip de consumator.
2. Controlul de legalitate a ordinului presupune, în al doilea rând, a stabili dacă autoritatea de reglementare a acționat cu exces de putere în emiterea dispozițiilor vizate de recurentă.
Dispozițiile art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 definesc „excesul de putere” ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
A.N.R.E. a acționat în limitele competenței sale, căci, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 13/2007, litera f), ea stabilește contractele-cadru de toate tipurile, dar stabilește și tarifele/prețurile aplicabile tuturor participanților la piața energiei electrice (litera d) și e). Iar atunci când legea prevede că aceste tarife se stabilesc pe bază de consultări (lit. d) scopul acestora nu este satisfacerea intereselor economice ale furnizorilor de energie electrică, ci asigurarea protecției consumatorului final.
3. În fine, un aspect esențial în soluționarea cauzei, sub incidența dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, este acela al dreptului sau interesului legitim vătămat prin actul normativ atacat de reclamantă.
Din maniera în care și-a argumentat acțiunea reclamanta, se poate deduce, în esență, că dreptul său de a-și executa debitorul (consumator captiv) este afectat de un termen care, nefiind concordant cu termenul de grație în care ea trebuie să-și plătească obligațiile către producător, îi creează o lipsă de lichidități a cărei acoperire o suportă integral.
Susținerea recurentei nu poate fi primită, întrucât este o ipoteză pur teoretică, o eventualitate: nu există nicio dovadă, nici chiar statistică, a plății facturilor consumatorilor captivi ai recurentei după scadență, în cadrul termenului de grație sau la finele acestui termen, în cea de-a 30 a zi.
Argumentele recurentei se referă la o simplă temere a sa față de perturbările financiare care ar putea să apară ca efect al diferenței de timp dintre cele două termene de grație.
O asemenea eventualitate nu corespunde în niciun caz noțiunii de „interes legitim privat” care reprezintă posibilitatea persoanei de a pretinde o anumită conduită autorității, în considerarea unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat pe care persoana îl are.
În speță, un asemenea drept nu a fost prefigurat în motivarea cererii.
Recursul a fost respins ca nefondat.