Contestaţie în anulare. Compunerea instanţei de judecată. Invocarea incompatibilităţii judecătorului care a participat la judecarea recursului. Respingere.
Codul de procedură civilă, art. 24
Constituţia României, art. 124
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , art. 6
Judecătorul care a pronunţat o decizie în recurs poate judeca contestaţia în anulare formulată împotriva acestei decizii, nefiind incompatibil în sensul dispoziţiilor art 24 din Codul de procedură civilă, normă de strictă interpretare.
Chiar în cadrul unei analize mai largi, făcute din perspectiva dreptului fundamental la un proces echitabil, atâta timp cât judecătorul soluţionând contestaţia în anulare, a avut de analizat omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unui motiv de casare și nu a reanalizat motivele de recurs, cerinţa de imparţialitate este în totalitate îndeplinită.
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,
Decizia nr.640 din 1 februarie 2007
Prin cererea înregistrată la 28.03.2006, S.C. „QI” SRL București a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr.5053/20.10.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal și a încheierii de recuzare din 30.09.2005, date în dosarul nr.110/ 2005, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice – A.N.A.F. și Garda Financiară – Comisariatul General.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin contestaţia în anulare înregistrată sub nr.110/2005, a criticat neanalizarea de către instanţa de recurs a motivelor rezultate în susţinerea acestei căi de atac.
Prin încheierea din 11.05.2005, completul investit cu soluţionarea căii extraordinare de atac s-a dezinvestit în mod nelegal, dispunând trimiterea dosarului la completul care a pronunţat decizia atacată.
În ședinţa din 15.09.2005, completul nou investit a respins cererea contestatoarei întemeiată pe prevederile art.11 raportat la art.52 și art.53 din Legea nr.304/2004 de a retrimite dosarul completului investit iniţial, motivând că numai unul dintre judecătorii care au soluţionat recursul făcea parte și din actualul complet.
Prin încheierea din 30.09.2005, Curtea a respins cererea de recuzare a domnului judecător A, cu motivarea că argumentele invocate de petiţionare nu se regăsesc în cazurile strict reglementate de art.27 Cod procedură civilă.
Prin Decizia nr.5053 din 20.10.2005, contestaţia în anulare a fost respinsă ca nefondată.
Contestatoarea consideră că activitatea de înfăptuire a justiţiei într-un stat de drept trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de principii care să garanteze stabilirea adevărului și respectarea legii în toate cauzele deduse judecăţii.
Prin edictarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilitate și recuzare sunt vizate nu doar ocrotirea intereselor părţilor litigante, ci și realizarea unei optime administrări a justiţiei, prin pronunţarea unor hotărâri bazate pe adevăr și pe o deplină imparţialitate a judecătorilor.
Normele procesual-civile referitoare la incompatibilitate și recuzare privesc compunerea instanţei, făcând parte din normele de organizare judecătorească.
Natura juridică imperativă și de ordine publică a acestor norme are drept consecinţă, în caz de nerespectare, nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.
Art.24 și 27 din Codul de procedură civilă ce reprezintă sediul materiei incompatibilităţii și recuzării se află situate în Titlul V parte din Cartea I, denumită de legiuitor „competenţa instanţelor judecătorești”.
Anterior apariţiei codului de procedură civilă din anul 1948, doctrina și practica judecătorească era restrictivă în interpretarea cazurilor de incompatibilitate și recuzare.
Și în prezent, doctrina consideră că nu este imparţială o instanţă ce are în componenţă un judecător care s-a pronunţat anterior în aceeași cauză și care este pus să-și cenzureze propria hotărâre.
Contestatoarea amintește și o decizie a fostului Tribunal Suprem pronunţată în anul 1980 (1949/1980, C.D. 1980, p.169).
S-a indicat și încălcarea prevederilor art.124 din Constituţie, precum și art.6 din CEDO, referitor la condiţia imparţialităţii.
În drept, contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art.317 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă.
Intimata Garda Financiară – Comisariatul General a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, motivul prevăzut de art.317 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă neputând fi utilizat pentru invocarea încălcării normelor referitoare la incompatibilitate, deoarece acestea sunt norme de organizare judecătorească, iar nu de competenţă.
În speţă, incompatibilitatea viza doar rejudecarea recursului și nu a contestaţiei în anulare.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 1.02.2007, au fost admise cererile de abţinere formulate de domnii judecători A și V.
Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare formulată a reţinut următoarele:
Contestatoarea a formulat o acţiune de fond pe rolul Curţii de Apel București – Secţia contencios administrativ și fiscal, solicitând anularea deciziei nr.325 din 27.05.2002 și a procesului verbal nr.379 din 5.03.2002 încheiate de către intimatele-pârâte din prezentul dosar.
Acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr.1501 din 1.10.2003, pronunţată în Dosarul nr.1045/2002.
Prin Decizia nr.3658 din 17.06.2004, pronunţată în dosar nr.1880/2004, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de contestatoarea din prezentul dosar, împotriva sentinţei civile nr.1501 din 1.10.2003 a Curţii de Apel București – Secţia contencios administrativ și fiscal.
În compunerea instanţei de judecată care a soluţionat recursul s-au aflat domnii judecători F, P și A.
Împotriva acestei decizii, S.C. „QI” SRL București a formulat contestaţie în anulare, invocând motivele prevăzute de art.318, teza a II-a Cod procedură civilă și anume, necercetarea integrală a motivelor de recurs.
Completul investit cu soluţionarea contestaţiei în anulare a trimis cauza la completul care a pronunţat decizia de recurs.
La data înregistrării contestaţiei în anulare (14.01.2005) nu se aplica sistemul informatizat de repartizare a cauzelor și nu exista vreun Regulament în acest sens, instanţa putând stabili reguli proprii de repartizare a dosarelor, având obligaţia să respecte dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la incompatibilitate și recuzare.
Contestatoarea a formulat cerere de recuzare împotriva domnului judecător A, cerere ce a fost respinsă cu motivarea că nu sunt întrunite cazurile prevăzute de art.27 Cod procedură civilă.
Contestaţia în anulare a fost respinsă ca nefondată.
S.C. „QI” SRL București a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate în cadrul primei contestaţii.
În prezenta cauză, contestatoarea a invocat dispoziţiile art.317 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Contestatoarea critică din acest punct de vedere atât încheierea din 30.09.2005, prin care s-a respins cererea de recuzare, cât și decizia nr.5053 din 20.10.2005.
Întrucât atacarea prin contestaţie în anulare a deciziei nr.5053/2005 cuprinde și atacarea actelor de procedură anterioare, Înalta Curte va considera că a fost formulată contestaţie în anulare împotriva deciziei nr.5053/2005, aceasta cuprinzând și încheierea din 30.09.2005.
Contestatoarea a criticat întâi încheierea de dezinvestire a completului de judecată căruia i s-a repartizat cauza.
La această critică s-a răspuns deja anterior, considerându-se că întrucât nu existau reguli imperative incluse în regulamente judecătorești, instanţele puteau să adopte reguli proprii, cu respectarea art.24 și 27 Cod procedură civilă.
În speţă, încheierea de dezinvestire a avut în vedere cele două dispoziţii procedurale și a înaintat cauza completului care a pronunţat decizia de recurs, conform regulii de la acea dată.
Încheierea din 30.09.2005 și decizia nr.5053/2005 au fost criticate din punctul de vedere al imparţialităţii judecătorilor.
Se mai pune problema dacă prin art.317 alin.(1) pct.2 Cod procedură civilă se referă la încălcarea normelor privind compunerea instanţei sau la cele privind competenţa instanţei de judecată.
Au fost exprimate puncte de vedere proprii ale părţilor și au fost citate păreri din doctrină, precum și decizii ale fostului Tribunal Suprem.
Toate părţile, precum și doctrina, sunt unanime în a recunoaște că normele privind incompatibilitatea, abţinerea și recuzarea judecătorilor fac parte din normele de organizare judecătorească și nu norme de competenţă, deși sunt așezate de legiuitor în cuprinsul Cărţii I a Codului de procedură civilă.
Din această calificare decurge o serie de consecinţe practice, de exemplu, inadmisibilitatea invocării incompatibilităţii pe calea contestaţiei în anulare de drept comun (Gabriel Boroi, Dumitru Răda – Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura ALL Beck, 1995, pag.69).
Date fiind părerile divergente în materie, prezenta instanţă va analiza cererea și din prerogativa încadrării normelor privind incompatibilitatea și recuzarea ca fiind norme de competenţă.
Potrivit art.24 Cod procedură civilă, judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare.
Așadar, analizând aceste dispoziţii legale, judecătorul care a pronunţat o decizie în recurs poate judeca și contestaţia în anulare formulată împotriva acestei decizii.
Analizând incompatibilitatea în cadrul mai larg al codului deontologic al magistraturii și art.6 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că:
Existenţa imparţialităţii în sensul art.6 paragraf 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecător într-o anumită cauză, dar și conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă – Cazul Piersack contra Belgiei, hotărâre din 1.10.1982.
Demersul subiectiv se prezumă până la proba contrarie.
Demersul obiectiv presupune existenţa unei proceduri care să asigure respectarea cerinţei de imparţialitate.
În cauzele Morel contra Franţei (6.06.2000) și McConnell contra Marii Britanii (2000) s-a pus problema imparţialităţii unei instanţe atunci când un judecător a mai intervenit în cauză într-un stadiu anterior.
Faptul că un judecător a mai participat la soluţionarea cauzei și într-o fază anterioară, nu constituie în sine o încălcare a Convenţiei, determinante sunt întinderea și natura deciziilor pe care le-a luat (Fey contra Austriei – 1993) – I.N.M. Dreptul la un proces echitabil – Mihai Selegean, director I.N.M.
În speţă, judecătorul care a participat la soluţionarea contestaţiei a avut de analizat nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui motiv de casare și nu a reanalizat motivele de recurs.
În acest sens, se apreciază că instanţa care a soluţionat prima contestaţie în anulare a fost imparţială.
Faţă de considerentele arătate, contestaţia în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă.