4. Reţea de telecomunicaţii aferentă sistemului feroviar. Regim juridic. Greșita evidenţiere în contabilitate.

Legea nr. 213/1998

O.U.G. nr. 12/1998, art. 10 alin. (1)

Este eronată interpretarea potrivit căreia prin abrogarea Legii nr. 129/1996[1]  care, în art. 7 alin. (2) lit. g), prevedea expres că instalaţiile de telecomunicaţii care asigură  transmiterea informaţiei pentru siguranţa și conducerea operativă a circulaţiei fac parte din infrastructura căilor ferate române, proprietate publică a statului, și prin neutilizarea în noul act normativ, O.U.G. nr. 12/1998, a unei astfel de menţionări exprese, legiuitorul a înţeles să scoată aceste instalaţii din infrastructura feroviară publică.

Din analiza comparativă a celor două acte normative succesive rezultă că O.U.G. nr. 12/1998, sistematizând în 5 mari categorii elementele ansamblului infrastructurii feroviare publice, care în Legea nr. 129/1996 erau enumerate mai detaliat, încadrează de fapt instalaţiile de telecomunicaţii în noţiunea mai largă de „instalaţii fixe de siguranţă și de conducere operativă a circulaţiei feroviare”.

 În consecinţă, în mod legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia de Control Financiar, constatând că reclamanta a calculat și evidenţiat eronat în contabilitate amortizarea fibrei optice ca parte a infrastructurii feroviare private, a  stabilit datorii suplimentare în sarcina acesteia și a dispus efectuarea regularizărilor necesare în evidenţele contabile.

 

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 3318 din 29 iunie 2007

 

Notă: O.U.G. nr. 12/1998, a fost republicată în M.Of. nr. 834 din 09/09/2004, art. 10 alin. (1) devenind art. 11 alin. (1) lit. f)

 

             Prin acţiunea  înregistrată la Curtea de Apel  București - Secţia  a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 9 februarie 2006, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” S.A. a solicitat în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea  deciziei nr.2 din 16 septembrie 2005, precum și anularea procesului-verbal de control financiar din 5  iulie 2005.

            În motivarea acţiunii reclamanta  a arătat  că în urma  controlului efectuat  de autoritatea  pârâtă, în ceea ce privește modul de  achiziţionare și administrare de reţele magistrale de cabluri cu fibră optică, s-a întocmit procesul-verbal a formulat contestaţie  care a  fost respinsă prin decizia nr.2/2005.

            A mai susţinut reclamanta că, procesul verbal și decizia sunt nelegale, deoarece stabilesc  în mod greșit regimul juridic de reţele de  telecomunicaţii a CFR SA.

            Reţeaua  de  telecomunicaţii nu face parte  din infrastructura feroviară publică, ci  din infrastructura feroviară privată, fiind proprietatea reclamantei. Așadar, pornind  de la această calificare eronată în opinia  reclamantei, instituţia  pârâtă a  calculat o serie  de datorii care nu ar fi existat dacă s-ar  fi avut  în vedere regimul juridic corect al bunului.

            Prin sentinţa civilă nr.2389 din 17 octombrie 2006 Curtea de Apel București - Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte  acţiunea  formulată de reclamantă,  a anulat decizia nr.2 din 16 septembrie 2005  emisă de  pârâtă și a anulat măsura 1 pct. 2 și măsura 3 pct. 4 din procesul-verbal nr.50002  din 5  iulie 2005 întocmit de  pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

            Pentru a  pronunţa  această soluţie instanţa  a reţinut că încadrarea reţelei de  telecomunicaţii feroviare  în categoria infrastructurii publice  este  eronată. În anexa 2 din H.G. nr.581/1998 se  enumera în mod explicit toate elementele infrastructurii feroviare publice, fără a aminti de reţeaua de  telecomunicaţii. A mai constatat instanţa  că  O.U.G. nr.12/1998 și H.G. nr.581/1998, prin care  s-a realizat împărţirea infrastructurii feroviare în infrastructură feroviară publică și privată și prin care s-au abrogat  dispoziţiile Legii nr.129/1996, nu mai conţin o enumerare a tuturor elementelor infrastructurii feroviare ci doar o enumerare a elementelor infrastructurii feroviare publice.

            Concluzionând, instanţa a  reţinut  că din această succesiune  a actelor normative reiese  că toate elementele enumerare a tuturor elementelor infrastructurii feroviare menţionate în Legea nr.129/1996, care nu mai sunt enumerate între elementele infrastructurii feroviare publice, potrivit actelor normative actuale, trebuie considerate ca  făcând parte  din infrastructura feroviară privată.

            În ceea ce privește procesul-verbal contestat  se observă că  doar aceste măsuri au legătură cu modalitatea  de încadrare  a reţelei  de telecomunicaţii feroviare, celelalte măsuri neavând nici o legătură cu acest aspect.

            Împotriva  acestei sentinţe a declarat recurs  în termen legal pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,  invocând dispoziţiile art.304  pct.9 și art.304¹  din Codul de procedură civilă.

             În motivarea   recursului, recurenta-pârâtă  a arătat că hotărârea instanţei de  fond este dată cu aplicare greșită a legii, instanţa preluând susţinerile intimatei-reclamante  fără a  avea în vedere  că apartenenţa reţelei de telecomunicaţii la infrastructură publică  este  reglementată expres  de  anexa  1 a Legii nr.213/1998, pct.10  și pct.15.

            În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat  că instanţa de  fond nu a făcut nici o referire la incidenţa  în speţă a Legii nr.213/1998 și a motivat  hotărârea exclusiv pe prevederile O.U.G. nr.12/1998 și H.G. nr.581/1998, prevederi pe care le-a  reţinut   trunchiat, nereţinând seama de art.11 pct.d) din O.U.G. nr.12/1998, care include  instalaţiile fixe de siguranţă și de conducere operativă a circulaţiei feroviare  în  infrastructură feroviară publică.

            Ideea apartenenţei reţelei de telecomunicaţii la domeniul public al statului este întărită, potrivit susţinerilor recurentei-pârâte, și de prevederile art.25 și ale art.60 din  O.U.G. nr.12/1998, conform cărora „investiţiile, modernizările, dezvoltările ... la infrastructură, precum și  investiţiile pentru realizarea proiectelor de importanţă naţională care asigură integrarea României în sistemul de transport feroviar european, se  finanţează de la  bugetul de stat sau din credite garantate de stat și rambursate la bugetul de stat”.

            Recurenta - pârâtă a mai invocat prevederile  O.M.F.P. nr.618/2002 pentru aprobarea precizărilor privind inventarierea bunurilor  din domeniul public  al statului, modificat și  completat prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.555/2003, care la  pct.I lit. b)  reglementează situaţia bunurilor  rezultate  din fonduri bugetare și din surse proprii de  finanţare.

            În ceea ce privește legalitatea înregistrărilor  în contabilitate, prin amortizarea  fibrei optice la valoarea mijlocului fix, corespunzătoare surselor bugetare și surselor proprii utilizate în completare, recurenta-pârâtă a arătat  că în speţă sunt  aplicabile prevederile art.15/1994, republicată, potrivit cărora C.N.CFR avea obligaţia  să calculeze și să evidenţieze  amortizarea  fibrei optice  înregistrată ca mijloc fix numai pentru cota de 23,67%, finanţată din surse proprii, cota  de 76,33%, finanţată din fonduri bugetare, nefiind  supusă amortizării. Aceleași reguli se regăsesc în prevederile actuale ale art.24 pct.4  lit.e)  din Legea nr.571/2003.

            În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea  sentinţei ca nelegală și respingerea  acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

            Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, arătând că soluţia instanţei de  fond a fost corect întemeiată pe legislaţia specială ce  reglementează sectorul feroviar (O.U.G. nr.12/1998 și H.G. nr.581/1998), care primează faţă de  legea  generală privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia (Legea nr.213/1998).

            În dezvoltarea acestei apărări, intimata-reclamantă a arătat că  într-adevăr, Legea nr.213/1998, la pct.I. 10 din Anexă,  prevede  că „infrastructura  căilor ferate” face parte din domeniul public al statului, însă legislaţia  specială aplicabilă în sectorul feroviar  împarte infrastructura feroviară în două categorii; cea aflată în proprietate publică a statului și cea privată, aflată în proprietate privată  C.N.C.F.-CFR SA.

            Intimata-reclamantă a mai arătat că iniţial, în temeiul art.7 din Legea nr.129/1996, reţeaua de telecomunicaţii a făcut parte din infrastructura feroviară publică a statului, dar începând  cu anul 1998, odată cu adoptarea O.U.G. nr.12/1998 (care a abrogat expres Legea nr.129/1996) și H.G. nr.581/1998,  reţeaua de telecomunicaţii a fost inclusă în infrastructura feroviară privată a C.F.R. SA, aceasta fiind situaţia juridică de la  data  înregistrării în contabilitate și de la data efectuării controlului.

            Abia ulterior, prin H.G. nr.589/2006, anexa 2 a H.G. nr.581/1998 a fost modificată, pe lista elementelor concrete ale infrastructurii feroviare publice fiind  adăugate reţelele fixe de telecomunicaţii feroviare (litera f), în speţă, reţeaua feroviară de  cabluri cu fibră optică.

            Referindu-se la interpretarea și aplicarea art.11 pct.d) din O.U.G. nr.12/1998, intimata-reclamantă a arătat că instanţa de  fond a reţinut în mod corect că reţeaua de telecomunicaţii se diferenţiază de instalaţiile de  siguranţă și conducere operativă a circulaţiei feroviare.

            În opinia intimatei-reclamante, faptul că proiectul de modernizare  a  reţelei  de telecomunicaţii din care face parte  reţeaua  de fibră optică a beneficiat  de  finanţare  externă,  suportată de la  bugetul de stat, nu atrage încadrarea acesteia  în infrastructura feroviară publică, pentru că, în temeiul art.56 din O.U.G. nr.12/1998 și al art.22 alin.(6) din H.G. nr.581/1998 statul poate finanţa nu numai elemente ale infrastructurii feroviare publice, ci și elemente de infrastructura privată, pentru realizarea proiectelor de importanţă naţională.

            Concluzionând intimata-reclamantă a arătat  că reţeaua magistrală  de cabluri cu fibră optică a fost corect încadrată în infrastructura feroviară privată și că societatea a calculat și înregistrat corect amortizarea  tronsoanelor de reţea de fibră optică în proporţie  de 100%, în timp ce Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a interpretat  în mod greșit anexa la Amendamentul nr.2 la Convenţia de garantare nr.182/1996 a împrumutului extern contractat de la B.I.R.D., conform cărora împărţirea surselor de finanţare  s-a făcut pe bază de proiecte concrete, iar nu global.

            Recursul este fondat.

            Prin procesul-verbal din 5  iulie 2005, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Control Financiar a constatat că intimata-reclamantă a  calculat și  evidenţiat eronat  în contabilitate amortizarea fibrei optice, competentă a proiectului „Modernizarea sistemului de telecomunicaţii al SNCFR”, considerând-o parte a infrastructurii feroviare private.

            În opinia autorităţii fiscale, reţeaua de telecomunicaţii face parte din infrastructura feroviară publică, motiv pentru care amortizarea se putea face doar pentru cota de 23,67%, finanţată din surse proprii.

            În consecinţă, s-a dispus efectuarea regularizărilor necesare în evidenţele  contabile.

            Contestaţia administrativă formulată de compania fost respinsă prin decizia nr.2/06.09.2005, care  a menţinut  concluziile procesului-verbal de  control.

            Legalitatea modului în care intimata-reclamantă a efectuat înregistrările  contabile și a calculat amortizarea depinde de stabilirea regimului juridic al reţelei de telecomunicaţii feroviare, mai precis de  încadrarea acesteia în infrastructura feroviară publică, potrivit legislaţiei în materie.

            Legea nr.129/1996 prevedea expres, în art.7 alin.(2) lit.g), că instalaţiile de telecomunicaţii care asigură transmiterea informaţiei pentru siguranţa și conducerea operativă a circulaţiei făceau parte din  infrastructura  căilor ferate  române, infrastructură care, potrivit alineatului (1) al aceluiași articol, constituia proprietate publică a statului.

            Este adevărat că Legea nr.129/1996 a fost  abrogată prin O.U.G. nr.12/1998, care în art.10 alin.(1) prevede că infrastructura feroviară publică se compune  din:

            a) liniile ferate de circulaţie, terenul aferent pe care sunt construite, precum și terenurile situate de o parte și de alta a axei căii ferate, care constituie zona de siguranţă a infrastructurii feroviare;

            b) podurile, tunelurile, viaductele și alte lucrări de artă, care au legătură cu liniile ferate deschise circulaţiei publice, precum și terenurile aferente acestora;

            c) lucrările geotehnice de protecţie și de consolidare, plantaţiile de protecţie a liniilor ferate și terenurile aferente pe care sunt amplasate;

      d) instalaţiile fixe de siguranţă și de conducere operativă a circulaţiei feroviare;

      e) triajele de reţea ale căii ferate și terenurile aferente acestora; urmând  ca  elementele  concrete  ale infrastructurii feroviare publice să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.

            Contrar celor reţinute  de instanţa de  fond, numai ignorarea evoluţiei în timp  a tehnicii legislative ar putea conduce la concluzia că, nemaiutilizând în noul act normativ expresia „instalaţiile de telecomunicaţii care asigură transmiterea informaţiei pentru siguranţa și conducerea operativă a circulaţiei”, legiuitorul a înţeles  să scoată aceste instalaţii din infrastructura feroviară publică.

            Dimpotrivă, o analiză comparativă a celor două reglementări succesive evidenţiază faptul că art.10 alin. (1) din O.U.G. nr.12/1998, în forma iniţială sistematizează în 5 mari categorii elementele ansamblului infrastructurii feroviare publice, care în Legea nr.129/1996 erau enumerate mai detaliat, la art.7 alin. (2) literele a)-i), astfel încât instalaţiile de  telecomunicaţii pot fi încadrate în noţiunea de „instalaţii fixe  de  siguranţă și de  conducere operativă a  circulaţiei feroviare”.

            Un argument în plus  în sensul voinţei legiuitorului de  a nu se crea riscul unor interpretări restrictive a componentelor infrastructurii feroviare publice  constă în introducerea prin Legea nr.89/1999 a unei a șasea categorii mai largi „alte instalaţii și clădiri aferente infrastructurii feroviare”, în art.10 lit. f) (art.11 lit.f), după republicarea O.U.G. nr.12/1998).

            H.G. nr.581/1998, care  în anexa 2 enumera elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, este un act normativ cu forţă juridică inferioară, emis în executarea art.10 alin. (1) din O.U.G. nr.12/1998.

            Nu poate fi reţinută susţinerea intimatei-reclamante, în sensul că ultima modificare a anexei 2 a H.G. nr.581/1998, prin H.G. nr.589/2006, ar fi un argument ne contestat în favoarea  apartenenţei reţelei de  cabluri cu fibră optică la infrastructura feroviară privată a C.F.R. SA, la  momentul înregistrării sale  în evidenţele contabile, pentru că reţelele fixe de telecomunicaţii feroviare nu constituie o categorie  nou adăugată, ci o explicitare a  art.11 (fostul art.10) alin. (1)  lit.f) din O.U.G. nr.12/1998, republicată.

            Aceste considerente legate de interpretarea greșită a legii fac de prisos  analiza criticilor privind sursele de finanţare a modernizării infrastructurii.

            În consecinţă, Înalta Curte a admis recursul, și a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” S.A., ca nefondată.

---