7. Fond pentru mediu. Calcularea cotelor datorate de agenții economici pentru constituirea fondului. Acordarea de scutiri și agenților economici care își îndeplinesc obligația colectării și reciclării deșeurilor prin intermediari.
Legea nr. 73/2000, art. 8 alin. (3)
Cuprins pe materii: Drept financiar și fiscal
Indice alfabetic: Agent economic
Alte contribuții
Contract de prestări servicii.
Deșeuri. Colectare. Reciclare
Fond pentru mediu. Cote de contribuție. Calcul
Obligație intuitu personae
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, privind Fondul pentru mediu, cota de 3% prevăzută la alin. (1) lit. d) din lege pentru constituirea acestui fond, se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în această hotărâre și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate.
Este greșită interpretarea potrivit căreia obligația de colectare și reciclare a deșeurilor, stabilită de Legea nr. 73/2000, ar avea un caracter intuitu personae și astfel scutirea prevăzută de art. 8 alin (3) din lege de la plata cotei de 3% pentru fondul de mediu, n-ar putea fi acordată producătorului care a dus la îndeplinire respectiva obligație prin intermediari, în baza unui contract de prestări servicii. Întrucât scopul acestui text legal este acela de a stimula participarea producătorilor la activitatea de colectare și reciclare, prin acordarea unor stimulente și nicidecum prin stabilirea unor condiții de natură a genera dezinteresul acestora, este evident că prezintă relevanță atingerea finalității legii, adică realizarea activității de colectare și reciclare iar nu modalitatea prin care obligația respectivă este îndeplinită.
I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,
Decizia nr. 4228 din 6 noiembrie 2007
Notă: Instanța a avut în vedere Legea nr. 73/2000, privind Fondul pentru mediu, în forma republicată în M.Of. nr. 889 din 09/12/2002, cu modificările și completările ulterioare. Legea nr. 73/2000 a fost abrogată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 196/2005, privind Fondul pentru mediu, publicată în M.Of. nr. 1193 din 30/12/2005
Prin acțiunea înregistrată la data de 4 septembrie 2006, reclamanta S.C. R SA București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, anularea deciziei nr.54 din 26 iulie 2006 emisă de pârâtă, precum și anularea în parte a actelor administrative fiscale emise de aceasta, respectiv raportul de inspecție fiscală încheiat la 14 iunie 2006 și a deciziei de impunere nr.6653 din 16 iunie 2006, prin care s-a dispus și obligarea societății la plata sumei de 1.442.940 lei (RON), reprezentând contribuția de 3% din valoarea de comercializare a ambalajelor și a sumei de 1.146.078 lei (RON), reprezentând dobânzi și penalități de întârziere (pct.III.1, cap.III „contribuții” din raportul de inspecție fiscală și cap.II pct.A din decizia de impunere), cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că, prin decizia contestată, i-a fost respinsă contestația pe care a formulat-o împotriva raportului de inspecție fiscală din 14 iunie 2006 și a deciziei de impunere nr.6653/2006.
În ceea ce privește actele administrative fiscale (raportul de inspecție și decizia de impunere), reclamanta a susținut că la emiterea acestora, pârâta a ignorat prevederile legale aplicabile. Aceasta deoarece executarea de către societate a obligației de a colecta și recicla deșeuri prin intermediul unui terț, respectiv S.C. A SA, în baza unor contracte de prestări servicii, contracte în temeiul cărora, în perioada 7 iunie 2002 – 2 octombrie 2003 s-a colectat și reciclat o cantitate de 32.745 tone deșeuri, o exonerează pe reclamantă de plata contribuției de 3% din valoarea de comercializare a ambalajelor, astfel încât sumele reținute în sarcina sa prin actele contestate nu sunt datorate.
În opinia reclamantei, în speță, sunt incidente prevederile art.9 alin.(3) din Legea nr.73/2000, care dispun că achitarea cotei de 3% din valoarea ambalajelor comercializate se stabilește prin raportare la diferența dintre deșeurile produse și deșeurile colectate și reciclate.
Or, întrucât în perioada controlată, s-a colectat și reciclat o cantitate de deșeuri (32.745 tone) mai mare decât cea produsă (19.087 tone), consideră reclamanta că nu poate fi impusă a plăti sumele contestate.
Mai consideră că susținerile pârâtei, în sensul că ar fi trebuit să îndeplinească personal activitatea de colectare și reciclare deșeuri, nu prin S.C.A SA, pentru a se încadra în situația de excepție prevăzută de art.9 alin.(3) din Legea nr.73/2000, sunt greșite.
A mai arătat reclamanta că și obligația de plată a majorărilor și penalităților de întârziere i-a fost în mod eronat stabilită în sarcină, în temeiul prevederilor art.12 alin.(2) din Legea nr.73/2000, legislația specială consacrând un regim sancționator derogator.
Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de prestări servicii nr.75/2002 și nr.B.75/2003, precum și a actelor adiționale, încheiate între societatea reclamantă și S.C.A SA, invocând nevaliditatea obiectului contractului de prestări servicii, care, printre altele, trebuie să fie, conform art. 5 C. civ, licit. În speță însă, a susținut pârâta, prestațiile la care s-au obligat părțile nu erau permise de lege, sens în care a invocat dispozițiile art.9 alin.(3) din Legea nr.73/2000 modificată prin Legea nr.293/2002, cât și faptul că S.C.A S.A, care s-a obligat să colecteze și recicleze deșeuri de hârtie și carton pentru reclamantă nu deținea autorizație în acest sens, conform art.8 alin.(1) din O.U.G.nr.16/2001.
Pârâta – reclamantă – reconvențională a mai invocat și lipsa de valabilitate a cauzei contractului, precum și lipsa mențiunilor privind prețul contractului.
Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.569 din 21 februarie 2007, a admis acțiunea, a anulat decizia nr.54/2006 și a anulat în parte actele administrative fiscale, raportul de inspecție fiscală nr.6652/2006 – pct.III 1 din Cap.III „contribuții” și decizia de impunere nr.6653/2006 – Capt.II pct.A emise de pârâtă, în ceea ce privește suma de 1.442.940 lei (RON) reprezentând contribuția de 3% din valoarea de comercializare a ambalajelor și a sumei de 1.146.078 lei (RON), reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente.
Totodată, a admis excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale active a Administrației Fondului pentru Mediu și a respins cererea reconvențională formulată de aceasta iar, în temeiul art.274 alin.(1) din C. proc. Civ. a obligat pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20.796 lei (RON) către reclamanta –pârâtă reconvențională.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că autoritatea pârâtă a apreciat greșit inaplicabilitatea prevederilor art.9 alin.(3) din Legea nr.73/2000, având în vedere că reclamanta a efectuat o activitate de colectare și reciclare deșeuri, cantitatea de deșeuri colectată și reciclată fiind mai mare decât cea produsă, neavând relevanță că activitatea respectivă s-a realizat prin intermediar, atâta timp cât Legea nr.73/2000 nu consacră caracterul intuitu personae al obligației de colectare și reciclare și în raport cu principiul consacrat de art.1093 Cod civil.
S-a mai reținut că nu prezintă importanță în cauză nici lipsa autorizației de valorificare a S.C. A SA devreme ce această activitate este înscrisă în obiectul de activitate al societății.
Referitor la cererea reconvențională formulată de pârâtă, prima instanță a reținut că soluția se impune, întrucât autoritatea de mediu nu a justificat un interes personal pentru a formula o astfel de cerere incidentală ținând cont de faptul că anularea contractelor respective nu ar avea nici un fel de consecință asupra stabilirii cotei de 3% în sarcina reclamantei. Or, în lipsa interesului personal, legitim, născut și actual, pârâta reclamantă, în calitatea sa de terț în raport cu contractele în discuție, nu justifică nici calitatea sa procesuală activă.
Administrația Fondului pentru Mediua declarat recurs, susținând în motivarea lui următorele:.
Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu interpretarea eronată a prevederilor art.9 alin. (3) din Legea nr.73/2000, modificată prin Legea nr.293/2002 din care rezultă foarte clar că doar în situația în care colectarea și reciclarea deșeurilor se face de către producător/importator se va achita contribuția la Fondul de mediu pentru diferența dintre cantitățile produse sau importate și cantitățile colectate și reciclate, nu și atunci când aceste activități sunt realizate prin intermediul unui terț, cum în mod greșit s-a reținut.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art.8 din O.U.G.nr.16/201 privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile, republicată, pentru desfășurarea activității de colectare și valorificare a deșeurilor pentru un terț S.C.”A”SA avea nevoie de autorizație de valorificare emisă de Comisia Națională pentru Reciclarea Materialelor, autorizație obținută, de altfel, ulterior încheierii contractelor de prestări servicii în discuție, ceea ce echivalează cu o recunoaștere a imperativității existenței acesteia, concluzia primei instanțe fiind greșită și sub acest aspect.
A fost criticată și modalitatea de soluționare a acțiunii reconvenționale, întrucât justificarea interesului este evidentă, în condițiile în care reclamanta s-a prevalat în acțiune de cele două contracte a căror nulitate absolută s-a invocat, situație în care vătămarea se prezumă.
Prin cererea de recurs au fost reiterate și motivele pentru care, în opinia recurentului, cele două contracte sunt nule absolut, respectiv nevalabilitatea obiectului și cauzei, lipsa autorizației administrative, fraudarea legii, nerespectarea altor condiții prevăzute de Legea nr.469/2002 (de livrare și calitate, termene, modalități de plată și garantare a prețului, instrumente de plată), încălcarea ordinii publice și lipsa documentelor care să ateste executarea lor, motive care nu pot fi examinate de instanța de control judiciar, raportat la modalitatea în care a fost soluționată acțiunea reconvențională, acestea vizând fondul respectivei acțiuni.
Recursul nu este fondat.
Reclamanta este o societate care își desfășoară activitatea în domeniul producției de ambalaje, iar, potrivit dispozițiilor legale aplicabile în perioada supusă inspecției, respectiv art.9 alin.(1) din Legea nr.73/2000, modificată prin O.U.G. nr.93/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.293/2002, avea obligația de a constitui, declara și vira la bugetul Fondului pentru Mediu o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate.
În conformitate cu prevederile art.9 alin.(3) din același act normativ, în cazul colectării și reciclării deșeurilor prevăzute la alin.(1) lit.d), de către producători și importatori, nu se va plăti această cotă decât pe diferența dintre cantitățile produse sau importate și cantitățile colectate și reciclate.
Pentru a beneficia de această dispoziție legală derogatorie, reclamanta a încheiat două contracte având ca obiect prestarea serviciilor de colectare și reciclare a deșeurilor de hârtie și carton cu S.C.A. SA care are ca obiect de activitate producerea de hârtie și carton în cadrul căreia utilizează deșeuri.
În baza acestor contracte, în intervalul 7 iunie 2002 – 2 octombrie 2003, S.C.A SA a colectat și reciclat, în beneficiul reclamantei, o cantitate de 32.745 tone deșeuri, superioară celei produse de reclamanți în aceeași perioadă, respectiv de19.087 tone.
Problema juridică esențială care se impune a fi dezlegată în speță, pentru o corectă soluționare a cauzei, este aceea dacă în ipoteza în care obligația de colectare și reciclare este îndeplinită prin intermediul unui terț, sunt incidente dispozițiile art.9 alin.(3) din Legea nr.73/2000 privind Fondul pentru mediu, recurenta apreciind că reclamanta nu este exonerată de plata respectivei contribuții, întrucât norma specială instituie, în exclusivitate, responsabilitatea colectării și reciclării în sarcina producătorului /importatorului de ambalaje pentru a putea beneficia de această facilitate, consacrând astfel o excepție de la regula de drept comun potrivit căreia executarea unei obligații se poate face de oricine.
Or, dispozițiile art.9 alin.(3) din Legea nr.73/2000 reflectă, indiscutabil, interesul legiuitorului pentru protecția mediului, scopul instituirii acestui text legal fiind tocmai acela de a stimula participarea producătorilor la activitatea de colectare și reciclare, prin acordarea unor stimulente și nicidecum prin stabilirea unor condiții de natură a genera dezinteresul acestora.
În aceste condiții, este evident că prezintă relevanță atingerea finalității legii, adică realizarea activității de colectare și reciclare iar nu modalitatea prin care obligația respectivă este îndeplinită.
Posibilitatea producătorilor de a proceda la recuperarea și reciclarea deșeurilor de ambalaje, fie personal, fie prin transferarea acestei responsabilități, pe bază de contract, către un alt agent legal constituit, cum s-a procedat în speță era de altfel expres reglementată prin art.14 din Legea nr.349/2002, privind gestionarea și ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, adoptată pentru prevenirea sau reducerea impactului acestora asupra mediului, în vigoare în intervalul supus inspecției.
Prin urmare, în considerarea prevederilor dreptului comun care reglementează, cu caracter de principiu, dreptul debitorului de a proceda la îndeplinirea unei obligații prin intermediul unui terț, precum și a acestor norme cu caracter special, prima instanță a concluzionat în mod corect că obligația de a colecta și recicla deșeuri pentru a beneficia de facilitatea prevăzută de art.9 (3) din Legea nr.73/2000 nu are un caracter personal, fiind îndeplinită, în speță, în condițiile anterior arătate.
Din aceeași perspectivă, a scopului acordării unei astfel de facilități și în condițiile în care finalitatea legii a fost atinsă, în beneficiul reclamantei fiind colectată și reciclată o cantitate de deșeuri superioară celei produse de aceasta, au fost corect soluționate și excepțiile invocate de reclamantă, cu consecința respingerii cererii reconvenționale fără examinarea fondului acesteia, concluzia primei instanțe referitoare la irelevanța unei eventuale anulări a contractelor în discuție asupra incidenței în speță a dispozițiilor art.9 (3) din Legea nr.73/2000 fiind întrutotul justificată.
Întrucât aceste aspecte esențiale sunt suficiente pentru a susține justețea hotărârii atacate, nefiind dat în speță nici un motiv care să impună casarea sau modificarea ei, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.