- (1) Funcționar public. Modificarea raportului de serviciu. Mutarea definitivă dintr-o funcție publică de conducere într-una de execuție.
Legea nr. 188/1999, art. 75
(2) Violența – viciu de consimțământ. Dovedire. Mărturia. Aprecierea forței probante.
Codul civil, art. 953, 955-958
Cuprins pe materii: Dreptul funcției publice
Indice alfabetic: Consimțământ. Viciere.
Demisie
Funcționar public
Funcție publică de conducere
Funcție publică de execuție
Mărturie. Forță probantă
Raport de serviciu. Modificare. Încetare.
1. Mutarea definitivă dintr-o funcție publică de conducere într-una de execuție reprezintă o modificare a raportului de serviciu astfel încât este greșită interpretarea potrivit căreia mutarea definitivă pe un post de execuție ar implica o prealabilă demisie din funcția de conducere. Aplicarea art. 84 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/1999 ar conduce la încetarea raporturilor de serviciu, cu consecința pierderii calității de funcționar public, ce ar mai putea fi eventual redobândită numai prin examen, în conformitate cu art. 51 din aceeași lege.
2. Violența reglementată de Codul Civil prin art. 953, și art. 955-958, ca fiind acel viciu de consimțământ ce rezultă din amenințarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, poate fi demonstrată prin orice mijloc de probă admis de lege. Depozițiile martorilor care au relatat împrejurări de fapt pe care le-au aflat de la reclamantă nu au însă forța probantă necesară pentru a stabili exercitarea împotriva acesteia a unei constrângeri morale de natură a-i fi viciat consimțământul.
Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,
Decizia nr. 4678 din 4 decembrie 2007
Notă: Instanța a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, în forma publicată în M. Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificările și completările ulterioare. Ulterior, Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, articolele acesteia căpătând o nouă numerotare.
Prin sentința nr.89 din 8 martie 2007, Curtea de Apel Craiova - Secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta FM, dispunând anularea Ordinului nr.1014 din 30 noiembrie 2006, emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin care s-a decis mutarea definitivă a acesteia din funcția de șef administrație la Agenția Finanțelor Publice Craiova, pe o funcție publică de execuție în cadrul aceleiași direcții generale și reintegrarea reclamantei pe postul deținut anterior emiterii acestuia.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta FM, care a deținut până la data de 30.11.2006 funcția de șef administrație la Agenția Finanțelor Publice a municipiului Craiova, din cadrul Direcției Finanțelor Publice Dolj, a fost mutată definitiv pe o funcție publică de execuție, în cadrul aceleiași direcții generale, conform Ordinului 1014 din 30.11.2006 emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în temeiul art.75 alin. (2) lit.d) și art.79 alin. (1) și (2) lit.b) din Legea nr.188/1999, avându-se în vedere cererea prin care reclamanta a solicitat la data de 30.11.2006, mutarea sa definitivă pe o funcție publică de execuție.
A mai reținut instanța de fond că din probele administrate a rezultat că reclamanta a redactat cererea de mutare în altă funcție, în prezența Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, fiind constrânsă moral, astfel că acordul pentru modificarea raportului de funcție i-a fost smuls prin violență, fiind așadar anulabil.
Instanța de fond a mai stabilit, pe baza interpretării prevederilor legale aplicabile în cauză, că în cazul reclamantei, în sensul art.75 lit.d) din Legea nr.188/1999, indicat ca temei legal al ordinului contestat, nu s-a realizat o mutare conform textului citat, ci o trecere dintr-o funcție publică de conducere, pe care o deținea reclamanta, într-o funcție publică de execuție, ceea ce implica însă, în prealabil, o cerere de demisie a reclamantei și apoi trecerea sa într-o funcție publică de execuție, conform art.84 alin. (1) lit.e) din Legea nr.188/1999. Pe baza declarațiilor martorilor audiați instanța de fond a stabilit că, în realitate, cererea lapidară a reclamantei, nemotivată, privește numai demisia din funcția publică de conducere, solicitată la momentul la care Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală a efectuat o vizită la sediul instituției, însă potrivit art.84 alin. (6) din Legea nr.188/1999 nici procedura demisiei nu a fost respectată, ordinul fiind emis în aceeași zi.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. Prin motivele de recurs dezvoltate, aceasta a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond că trecerea reclamantei din funcția publică de conducere în cea de execuție ar fi implicat mai întâi o încetare a raporturilor de funcție, prin demisie, conform art.84 alin. (1) lit.e) din Legea nr.188/1999 dispozițiile reglementând această procedură nefiind însă respectate, în condițiile în care ordinul de mutare a fost emis în aceeași zi.
Recurenta a precizat că în cauză nu se impunea respectarea procedurii legale prevăzute în cazul demisiei câtă vreme ordinul emis, de mutare definitivă, s-a întemeiat pe prevederile art.75 alin. (2) lit.d) și art.79 alin. (1) și (2) lit.b) din Legea nr.188/1999, republicată, ca urmare a cererii exprese a reclamantei de mutare pe o funcție de execuție, și nu de demisie, astfel că în cauză a operat o modificare a raporturilor de serviciu și nu încetarea lor.
În plus, recurenta-pârâtă a mai arătat că această trecere s-a făcut tocmai în considerarea principiului stabilității în exercitarea funcțiilor publice, fiind favorabilă reclamantei-intimate, față de demisie care conducea automat la încetarea calității de funcționar public.
În fine, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond și pentru a fi reținut vicierea consimțământului reclamantei la momentul la care a formulat cererea de mutare definitivă, respectiv în stare de constrângere morală, numai pe baza depozițiilor a doi martori, care însă nu se aflau în biroul în care intimata-reclamantă a redactat cererea sa în prezența Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Recursul este fondat.
Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului în raport de probele administrate, de prevederile legale incidente, dar și prin prisma motivelor de recurs formulate, circumscrise prevederilor art.304 pct.9 C.proc.civ. și a art.3041 C. proc. Civ., reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare și interpretare a legii ce se impune a fi modificată în totalitate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, în considerarea celor în continuare arătate.
Prin Ordinul nr.1014 emis la data de 30.11.2006 s-a dispus de către Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Ministerul Finanțelor Publice, cu începere de la aceeași dată, mutarea definitivă a doamnei MF, șef administrație la Administrația Finanțelor Publice a municipiului C, în temeiul prevederilor art.75 alin. (2) lit.d) și a art.79 alin. (1) și (2) lit.b) din Legea nr.188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe o funcție publică de execuție în cadrul aceleiași direcții generale.
Din preambulul respectivului ordin, rezultă că a fost avută în vedere cererea doamnei MF, care a solicitat mutarea sa definitivă pe o funcție publică de execuție, cerere aprobată de conducerea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte, apreciind întemeiate criticile recurentei-pârâte, constată că mutarea definitivă a reclamantei pe un post de execuție nu implica, în prealabil, cererea sa de demisie din funcția de conducere, în condițiile art.84 lit.e) din Legea nr.188/1999, republicată, acest text de lege nefiind incident în cauză și drept urmare nefiind aplicabilă nici procedura stabilită de lege în cazul demisiei. În actul normativ indicat demisia este reglementată ca fiind una din situațiile în care încetează raporturile juridice de serviciu ale funcționarului public, cu consecința pierderii calității de funcționar public (art.84 lit.e) din Legea nr.188/1999, republicată) ce ar mai putea fi eventual redobândită numai prin examen, conform art.51 din aceeași lege.
De altfel, această interpretare dată de instanța de fond prevederilor legale incidente, este infirmată pe de o parte de conținutul și temeiul ordinului contestat, ce face o neechivocă trimitere la prevederile din Legea nr.188/1999, republicată, ce reglementează modificarea raportului juridic de serviciu a funcționarului public, iar pe de alta, de chiar conținutul cererii olografe a reclamantei-intimate ce atestă solicitarea, chiar dacă nemotivată, de trecere pe o funcție de execuție, conform pregătirii profesionale.
Potrivit Legii nr.188/1999, republicată, (art.75 alin.2) modificarea raportului de serviciu, definită ca reprezentând trecerea funcționarului public pe un alt post, în aceeași instituție, sau în alta, în mod temporar sau definitiv, și care are loc, printre altele, prin mutarea în cadrul altui compartiment, definitivă sau temporară, se raportează la calitatea de funcționar public de execuție și/sau funcționat public de conducere, nefiind reglementată o procedură diferită pentru funcționarii publici ce dețin și funcții de conducere. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține nelegalitatea ordinului contestat, motivat de cauze procedurale, respectiv de nerespectarea termenelor prevăzute în cazul demisiei, câtă vreme această instituție nu este aplicabilă și nici nu poate fi asimilată situației reclamantei-intimate, față de care, de altfel, nici nu s-a urmărit încetarea raporturilor de serviciu.
Înalta Curte apreciază că este întemeiată și critica recurentei-pârâte vizând cele reținute de instanța de fond cu privire la vicierea consimțământului reclamantei la momentul la care a formulat cererea de mutare definitivă, sub forma violenței morale.
Reglementată în Codul civil (art.953,955-958) violența este acel viciu de consimțământ ce rezultă din amenințarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Un astfel de viciu de consimțământ poate fi demonstrat prin orice mijloc de probă admis de lege.
Instanța de fond a stabilit exercitarea constrângerii morale asupra reclamantei-intimate pe baza depozițiilor a doi martori, care au relatat împrejurări de fapt pe care le-au aflat de la reclamantă, ei neparticipând la întrevederea dintre reclamantă și președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, multe din afirmațiile lor fiind de altfel simple presupuneri.
Înalta Curte apreciază că aceste depoziții nu au forța probantă necesară pentru a susține concluzia instanței de fond, în sensul că a fost viciat consimțământul reclamantei la momentul la care aceasta a solicitat mutarea sa într-o funcție de execuție, pe de o parte pentru că cele arătate de martori sunt relatări indirecte, cu un pronunțat caracter prezumtiv chiar speculativ, iar pe de alta pentru că din alte probe administrate în cauză rezultă cu certitudine că la discuția purtată între reclamanta – intimată și președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu a mai participat nici o altă persoană În fine, Înalta Curte apreciază că nu s-a făcut în cauză dovada viciului de consimțământ sub forma violenței morale, astfel cum greșit a reținut instanța de fond, în condițiile în care nu s-a făcut referire expresă și nu s-a explicat raționamentul pe baza căruia s-a apreciat că au fost întrunite cumulativ cele două condiții cerute pentru ca presupusa violență să fie apreciată ca viciu de consimțământ, respectiv caracterul său determinat dar și caracterul injust, nelegitim, doctrina reținând în mod constant că nu orice constrângere sau amenințare, prin ea însăși, constituie violență, ci numai cea nelegitimă, nefiind considerată violență amenințare cu exercitarea unei căi legale sau teama de urmările legale ale exercitării unui drept.
În considerarea tuturor celor arătate, în temeiul art.312 C. proc. civ. Înalta Curte, reținând temeinicia criticilor recurentei-pârâte, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. a admis recursul respingând ca neîntemeiată acțiunea reclamantei-intimate.