Cetăţean străin. Depășirea termenului de ședere legală. Contestarea măsurii de returnare și invocarea dreptului la un proces echitabil. Desfășurarea procedurilor contencioase nu schimbă caracterul nelegal al șederii.

O.U.G. nr. 194/2002

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Cetăţean străin.

                             Ședere nelegală.

     Măsură de returnare.

     Dreptul la un proces echitabil.

Faptul că după expirarea termenului de ședere legală în România, cetăţeanul străin a formulat acţiuni în justiţie având ca obiect contestarea nelegalităţii măsurilor dispuse împotriva sa, nu este de natură a înlătura caracterul nelegal al șederii. Argumentul privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, nu poate fi reţinut, cu atât mai mult cu cât, chiar după pronunţarea unei hotărâri irevocabile în ce privește contestaţia asupra măsurilor dispuse, reclamantul a continuat să locuiască ilegal pe teritoriul României.

Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 170 din 18 ianuarie 2006

Notă: O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, a fost republicată în M. Of. nr. 201 din 08.03.2004.

            Prin acţiunea înregistrată la 12 octombrie 2004, ZM, cetăţean chinez, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Autoritatea pentru Străini, să fie anulate deciziile nr.634783 și nr.4074691 prin care la data de 7 octombrie 2004 s-a dispus returnarea sa, cu interdicţia de intrare în România pe o perioadă de 3 ani, precum și anularea rezoluţiei nr.3566/II/5/2004, prin care la aceeași dată s-a dispus luarea sa în custodie publică până la 5 noiembrie 2004.

            În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că măsurile administrative dispuse de pârâţi sunt nelegale, pentru că se află în situaţia interzicerii returnării prevăzută în art.89 alin.1 lit.b) pct.1 și lit.f) din O.U.G. nr.194/2002,  beneficiind de protecţia totală conferită de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, returnarea aduce dreptului la viaţa de familie o vătămare disproporţionată în raport cu scopul pentru care a fost luată.

            Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr.2.135 din 14 octombrie 2004, cu motivarea că, la data luării măsurilor contestate, reclamantul nu avea reglementată șederea pe teritoriul României și nu se încadra în situaţiile de interzicere a returnării prevăzute de art.89 din O.U.G.nr.194/2002 sau de acordare a tolerării. Instanţa de fond a apreciat că este legală și interdicţia de intrare în România, deoarece reclamantul a avut o ședere nelegală de 2 ani și 8 luni, de la data de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul său de ședere.

            Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat recurs, susţinând că instanţa de fond a reţinut greșit că a avut ședere nelegală din data de 20 iunie 2001, deși a dovedit cu înscrisuri caracterul legal al șederii sale în perioadele soluţionării plângerii împotriva vizei de ieșire nr.730.731 din 27 iunie 2001, a cererii de recunoaștere a statutului de refugiat și a cererii de acordare a tolerării, că prin menţinerea măsurilor contestate, instanţa de fond a încălcat dreptul său la accesul liber la justiţie și dreptul la un proces echitabil, conform art.21 din Constituţie și art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

            Recurs este nefondat.

            Caracterul ilegal al șederii recurentului pe teritoriul României și durata șederii ilegale au fost stabilite de instanţa de fond pe baza înscrisurilor depuse la dosar, al căror conţinut nu a fost contestat de către recurent.

            În fapt, s-a reţinut că recurentul a avut ședere ilegală în România de la data de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul de ședere și nu a solicitat reglementarea situaţiei sale până la 7 octombrie 2004, când a fost depistat cu ședere ilegală și a fost luat în custodie publică.

            Recurentul a susţinut neîntemeiat că în perioada 20 iunie 2001 – 7 octombrie 2004 șederea sa în România a fost legală, ca urmare a  acţiunilor judiciare în curs de soluţionare, care au impus prezenţa sa pentru a lua cunoștinţă de măsurile dispuse împotriva sa, pentru a-și formula apărări și pentru a  exercita căile de atac prevăzute de lege.

            Constatarea instanţei de fond privind șederea ilegală a recurentului în România, în perioada susmenţionată, nu reprezintă o încălcarea a dispoziţiilor art.21 din Constituţie, republicată și art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul liber la justiţie și dreptul la un proces echitabil.

            Vătămarea adusă acestui drept prin hotărârea pronunţată în cauză a fost invocată fără temei în recurs, în condiţiile în care recurentul a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva măsurilor dispuse de autorităţile competente cu privire la statutul său în România.

            Din actele dosarului, rezultă că recurentul a contestat în justiţie viza de ieșire nr.730731 din 27 iunie 2001 și refuzul de a i se acorda statutul de refugiat și plângerile sale au fost respinse prin sentinţa civilă nr.1.405 din 23 octombrie 2001 a Curţii de Apel București, irevocabilă prin nerecurare și sentinţa civilă nr.2.039 din 22 martie 2004, a Judecătoriei sectorului 2, irevocabilă prin decizia nr.1568 din 5 august 2004 a Tribunalului București.

            Exercitarea de către recurent a dreptului privind accesul liber la justiţie nu a legalizat însă dreptul său de ședere în România, pentru că în tot acest interval de timp dreptul de ședere nu a fost prelungit printr-un act al autorităţii române competente sau prin efectul unei dispoziţii legale.

            Existenţa procedurilor judiciare a fost invocată neîntemeiat și faţă de împrejurarea că, deși plângerea împotriva vizei de ieșire a fost respinsă prin sentinţa civilă nr.405 din 23 octombrie 2001, irevocabilă prin nerecurare, recurentul nu a părăsit teritoriul României, continuând să locuiască ilegal și a solicitat acordarea statutului de refugiat numai la 22 ianuarie 2004, iar pentru acordarea regimului tolerării a formulat acţiune în justiţie la 12 octombrie 2004, ulterior datei la care au fost luate măsurile contestate în cauză.      

            Faţă de motivele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Curtea a respins recursul ca nefondat.