Stingerea obligaţiilor bugetare prin trecerea în proprietatea publică a statului a unor bunuri imobile ale debitorilor persoane juridice, supuse executării silite. Condiţii.

H.G. 682/2001

 

Cuprins pe materii: Drept financiar și fiscal

Indice alfabetic: Bunuri. Imobilizare.

                           Executare silită.

                           Obligaţie bugetară. Stingere.

                           Proprietate publică.

                          

                          

Imobilizarea mai multor bunuri din patrimoniu în vederea  executării silite a obligaţiilor bugetare, nu presupune în mod automat obligaţia autorităţilor fiscale de a stinge respectiva datorie prin trecerea în proprietatea statului a bunurilor sechestrate. Norma aprobată prin H.G. nr.862/2001 condiţionează stingerea creanţelor bugetare de existenţa unei solicitări concrete a unei instituţii publice de a lua în administrare imobilele. Cum actul normativ nu stabilește  în sarcina organelor fiscale implicate în procedură și obligaţia de a găsi solicitanţi, cererea debitoarei privind obligarea acestor organe la stingerea datoriei sale bugetare, prin trecerea în proprietatea statului a imobilelor sechestrate, este neîntemeiată, fiind în mod corect respinsă de către instanţa de fond.

Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 861 din 14 martie 2006

 

            Curtea de Apel Galaţi, a respins ca nefondată acţiunea S.C. „P” S.A.Galaţi, formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală și Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi având ca obiect: obligarea pârâtelor să treacă în proprietatea publică a statului imobilele supuse sechestrului conform H.G. nr. 682/2001 și recunoașterea dreptului pretins prin cererea nr. 20/10 ianuarie 2005  soluţionată nefavorabil de către Ministerul Finanţelor Publice prin adresa nr. 280154/24 ianuarie 2005.

            Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în fapt că reclamantei i-au fost indisponibilizate mai multe bunuri din patrimoniu (proces verbal de sechestru nr. 2632/22 februarie 1999) pentru executarea silită a obligaţiilor bugetare faţă de debitoarea reclamantă; că, după instituirea sechestrului, societatea debitoare a solicitat, la 7 noiembrie 2001, ca imobilele sechestrare să fie trecute în proprietatea statului, în contul datoriilor bugetare, trimiţând (organelor fiscale) documentaţia care i-a fost solicitată, dar nu a primit un răspuns favorabil; că, urmare a acestei situaţii, reclamanta a formulat o acţiune în contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 19/26 ianuarie 2004, Curtea de Apel Galaţi obligând aceleași pârâte să rezolve cererea solicitantei, dar nici acest demers nu a fost finalizat; și că, prin acţiunea de faţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să preia imobilele sechestrate;

            În drept instanţa a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art.1 din Legea nr. 29/1990, reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui drept protejat de lege, așa încât se impune respingerea acţiunii ca atare; că, deși bunurile reclamantei au fost sechestrate pentru asigurarea executării silite a datoriilor sale bugetare, dreptului său de a i se compensa valoarea bunurilor cu datoriile nu îi corespunde întru totul obligaţia autorităţilor pârâte de a le prelua; că, potrivit principiului stabilit de art.1073 Cod civil, creditorul obligaţiei este îndreptăţit să pretindă executarea ei astfel cum ea s-a născut, neputând fi obligat a primi o altă prestaţie decât cea care i se datorează; că, potrivit dispoziţiilor art.5 alin.3  lit.b)  din H.G. nr. 682/2001, trecerea unor bunuri în proprietatea statului este condiţionată de existenţa unor solicitări pentru obţinerea în administrare a unor bunuri care au soarta juridică a celor la care s-a referit reclamanta, dar în speţă nu au existat astfel de solicitări; că sentinţa nr. 19/2004 a Curţii de Apel Galaţi nu poate constitui izvorul unei obligaţii de rezultat pentru pârâte (preluarea în proprietatea statului), întrucât ea a stabilit doar o obligaţie de diligenţă pentru ele (să rezolve chestiunea pusă în discuţie de reclamantă).

            Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs, arătând că că cererii sale, formulată în temeiul H.G.nr.682/2001, Ministerul Finanţelor Publice nu i-a răspuns printr-o decizie motivată, deși avea obligaţia legală și nu a îndeplinit această obligaţie nici chiar după ce, prin sentinţa civilă nr. 19/2004, a fost obligată să răspundă. A mai susţinut că nu ea avea obligaţia de a dovedi că nu există solicitări de preluare a bunurilor pentru a opera trecerea în proprietatea publică a statului, conform art. 5 alin.3 lit. b) din  H.G.nr.  682/2001 și că acţiunea din cauza de faţă a fost formulată pentru că, nici după punerea în executare a sentinţei 20/2004, pârâtele nu și-au respectat obligaţia de a soluţiona cererea și nu a emis o decizie motivată.

            Recursul nu se fondează.

            Reclamanta, contribuabil – debitor al bugetului de stat a formulat prima cerere de trecere în proprietatea statului a imobilelor sale sechestrate, cerere întemeiată pe dispoziţiile H.G.nr.  682/2001 (M.Of. nr.440/6 august 2001), la data de 7 noiembrie 2001.

            Neprimind un răspuns la această solicitare, reclamanta a formulat prima acţiune la instanţa de contencios administrativ, obţinând sentinţa civilă nr.19/26 ianuarie 2004, prin care Ministerul Finanţelor Publice era obligat să soluţioneze cererea.

            În executarea acelei sentinţe, Ministerul Finanţelor Publice a reluat analiza cererii, după data de 17 iunie 2004.

            La rândul ei, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi se conformează , solicitând debitoarei, la 5 iulie 2004, transmiterea unei noi documentaţii.

            Recurenta este nemulţumită că, după trimiterea din nou a documentaţiei, Ministerul Finanţelor Publice nu a răspuns solicitării, iar pentru creanţa bugetară a cărei stingere se solicita- prin darea în plată a imobilelor sechestrate se calculau în continuare dobânzi și penalităţi a căror valoare a ajuns să depășească însăși creanţa de bază.

            La 16 noiembrie 2004, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi a restituit documentaţia debitoarei, indicându-i ca, după primirea unei solicitări, să o depună din nou pentru a fi înaintată Comisiei speciale din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

            Nemulţumită de această restituire, debitoarea formulează o nouă acţiune în contencios administrativ la 3 decembrie 2004 înregistrată iniţial sub nr. 1457/2004 la secţia comercială a Curţii de Apel Galaţi, iar ulterior sub nr. 102/2005 la secţia de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanţe.

            La acest din urmă dosar a fost conexată acţiunea formulată la 4 martie 2005 și înregistrată sub nr. 235/2005 la aceeași instanţă.

            În maniera în care au fost formulate, ambele acţiuni se circumscriu proceduri stabilite de Norma aprobată prin H.G.nr. 682/2001, și, în esenţă, reclamă:

            - dreptul societăţii la stingerea obligaţiilor fiscale prin darea în plată a unor imobile din proprietatea sa  care să treacă în proprietatea publică a statului;

            - exonerarea societăţii de la plata majorărilor și a penalităţilor calculate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi la obligaţiile fiscale, începând cu data de 7 noiembrie 2001;

            - obligarea pârâtelor de a recunoaște cele două drepturi mai sus pretinse ale reclamantei și de a decide în consecinţă, inclusiv de a găsi, în prealabil, solicitantul care să ia în administrare imobilele preluate în proprietatea publică a statului;

            - refuzul nejustificat al pârâtei Ministerul Finanţelor Publice de a răspunde cererilor debitoarei printr-o decizie motivată.

            Prima instanţă s-a pronunţat, în principiu, asupra tuturor capetelor de cerere din ambele acţiuni întrucât, raportat la dispoziţiile H.G.nr. 682/2001, a apreciat, în mod corect, că trecerea în proprietatea statului a bunurilor debitoarei este condiţionată de existenţa unor solicitări de luare în administrare a acelor bunuri.

            Din analiza dispoziţiilor art.5 alin.(1) și (3) coroborate cu dispoziţiile art.7 alin.(1) din Norma aprobată prin H.G.nr. 682/2001, rezultă că emiterea de către Comisia specială(numită prin ordin al ministrului finanţelor publice) a unei decizii există numai în situaţia în care s-a constatat că cererea se poate soluţiona favorabil și ea se comunică numai organului competent să aplice procedura de executare silită (art.7 alin.1).

            La rândul său, acest organ întocmește  procesul – verbal de trecere în proprietatea statului a bunului imobil, iar acest act, abia, se comunică debitorului și  instituţiei publice solicitante.

             Asupra fondului cererilor reclamantei se constată că Norma aprobată de H.G.nr. 682/2001nu prevede obligaţia necondiţionată a autorităţilor fiscale abilitate a aplica procedura (Direcţia Generală a Finanţelor Publice Judeţene, Comisia specială din cadrul Ministerului Finanţelor Publice  și Ministerul Finanţelor Publice însuși) de a dispune preluarea bunurilor debitoarei în contul obligaţiilor sale fiscale.

            Comisia specială poate decide stingerea creanţelor bugetare prin preluare numai dacă există o solicitare concretă a unei instituţii publice de a lua în administrare acele imobile.

            Norma nu prevede că organele fiscale implicate în procedură au și obligaţia de a găsi solicitanţi, astfel cum pretinde debitoarea prin motivele de recurs.

             În ceea ce privește efectele unei cereri de preluare formulate de debitoare asupra dobânzilor și penalităţilor care se calculează pentru întârzierea în plata obligaţiei la bugetul statului, în Normă nu se prevede că, de la data depunerii cererii, asemenea obligaţii accesorii nu se mai calculează. Dimpotrivă, potrivit art.7 alin.(5) din Norme, la data întocmirii procesului – verbal pentru trecerea în proprietatea statului a imobilului supus executării silite, organul competent trebuie să actualizeze nivelul majorărilor de întârziere.