Competenţa instanţei de contencios administrativ de a soluţiona o cerere cu caracter exclusiv patrimonial. Condiţia ca cererea să aibă un caracter accesoriu celei în contencios administrativ.

Legea nr. 554/2004, art. 19 alin. (1).

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Cerere cu caracter exclusiv patrimonial.

                             Competenţă materială.

Din conţinutul art. 19 alin (1) al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,  care prevede că atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, rezultă că admisibilitatea acţiunii în daune este condiţionată de soluţionarea unei acţiuni anterioare de către instanţa de contencios administrativ.

În aceste condiţii, cererea reclamatului de obligare a autorităţilor publice la plata unor despăgubiri, morale și materiale, pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea nejustificată în eliberarea permisului de conducere, în lipsa dovedirii faptului că anterior introducerii acestei cereri, s-a adresat instanţei de contencios administrativ competente cu o cerere de recunoaștere a dreptului pretins ori a interesului legitim, va cădea în competenţa de soluţionare a instanţei de drept comun, în speţă judecătoria.

Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 2089  din 6 iunie 2006

P.V. a chemat în judecată Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Prahova și Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dâmboviţa, solicitând obligarea  acestor autorităţi publice la plata sumei de 2.200 RON, reprezentând despăgubiri materiale și morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin neutilizarea autoturismului personal un număr de 22 zile, ca urmare a întârzierii nejustificate în eliberarea permisului de conducere, provocată de funcţionarii acelor autorităţi.

            Printr-o petiţie depusă ulterior, reclamantul a precizat că își întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art.1 și următoarele din Legea nr.554/2004.

            Judecătoria  Ploiești a  admis  excepţia invocată de reclamant, declinându-și competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, Secţia comercială și de contencios administrativ și fiscal.

            La rândul său, această din urmă instanţă s-a dezinvestit în favoarea  instanţei de judecată sesizată iniţial.

            Întrucât  s-a ivit un conflict negativ de  competenţă între  două instanţe de grade diferite,  dosarul cauzei a fost înaintat pentru regulator, la Curtea de Apel Ploiești, conform dispoziţiilor art.22  alin.2 din C.proc.civ.

            Secţia comercială și  de contencios administrativ a curţii respective prin sentinţa civilă nr.41 din 20 februarie 2006 a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei Ploiești.

            S-a reţinut că o atare soluţie se impune în raport de obiectul acţiunii formulată de reclamant și de reglementarea instituită de art.19 a Legii nr.554/2004, privind contenciosul administrativ, care condiţionează admisibilitatea unei asemenea cereri de sesizarea instanţei de contencios administrativ competentă cu o acţiune pentru anularea unui act administrativ sau pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim.

            Împotriva sentinţei P.V. a declarat recurs.

            Recurentul a susţinut  că în mod eronat Curtea de Apel Ploiești a soluţionat conflictul negativ de competenţă, deoarece după modificarea acţiunii, realizată în cadrul dosarului Judecătoriei Ploiești, competenţa materială și teritorială pentru soluţionarea cauzei aparţine Tribunalului Prahova - Secţia comercială și de contencios administrativ și fiscal. Că, în realitate nu a fost vătămat într-un drept subiectiv printr-un act administrativ emis de pârâte, ci prin nesoluţionarea de către aceștia, în termenul legal, a cererii sale pentru preschimbarea permisului de  conducere auto.

            Critica este neîntemeiată.

            Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, orice persoană care se  consideră vătămată într-un drept al său ori într-un  interes  legitim,  de  către o autoritate publică, printr-un act  administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate  adresa instanţei de  contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

            În speţă, atât Tribunalul Prahova, cât și Curtea de Apel Ploiești, Secţia comercială și de contencios administrativ au reţinut în mod judicios că prin acţiunea introdusă, reclamantul a solicitat obligarea celor doi pârâţi la plata unor despăgubiri materiale și morale în sumă totală de 2200 RON, pentru repararea prejudiciului cauzat prin neutilizarea automobilului propriu, timp de  22 de zile.

            Cererea de chemare în judecată are deci, un obiect pur patrimonial, nefiind precedată de o acţiune în contencios administrativ pentru anularea vreunui act  administrativ, sau constatarea refuzului nejustificat al pârâţilor de soluţionare a unei cereri în termenul legal.

            Condiţionarea admisibilităţii acţiunii în daune, de soluţionarea unei acţiuni anterioare de către instanţa de  contencios administrativ rezultă din conţinutul art.19 alin.1 al legii organice mai sus enunţată, conform căreia, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

            Or, reclamantul, care în drept a invocat  și prevederile art.1 și următoarele din Legea nr. 554/2004, nu a demonstrat faptul că anterior sesizării instanţei de drept comun s-a adresat instanţei de  contencios administrativ competentă cu o cerere pentru anularea unui act administrativ sau recunoașterea dreptului pretins ori a interesului legitim.

            În aceste condiţii, în mod corect  curtea de apel investită cu regulatorul de competenţă a apreciat că acţiunea în pretenţii a reclamantului trebuie soluţionată de instanţa de drept comun competentă, respectiv Judecătoria Ploiești.

            Având în vedere considerentele expuse recursul a fost respins ca nefondat.