Regimul juridic al străinilor. Stabilirea domiciliului în România.  Condiţii. Viză diplomatică.

O.U.G. nr. 194/2002, art. 25, art. 70

În conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul juridic al străinilor în România, republicată, își pot stabili domiciliul în România străinii care îndeplinesc cumulativ mai multe condiţii, printre care și aceea a unei șederi temporare legale și continue de cel puţin 5 ani.

Viza diplomatică nu poate fi asimilată unui drept de ședere temporară care să-i ofere titularului posibilitatea dobândirii dreptului de a-și stabili domiciliul în România.  Cetăţeanul străin, titular al unei astfel de vize, nu dobândește drepturi în nume personal, drepturile facilităţile și privilegiile de care se bucură pe teritoriul României fiind acordate de statul român în temeiul Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice, la care părţi sunt statele.

Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 3717 din 31 octombrie 2006

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, în forma republicată în M.Of. nr. 201 din 08.03.2004, cu modificările și completările ulterioare.

            Prin acţiunea înregistrată la 5 octombrie 2005, HK a chemat în judecată Autoritatea pentru străini, solicitând  anularea deciziei nr.39347/D.D./IV/6 septembrie 2005, prin care i-a  fost respinsă cererea de stabilire a domiciliului în România și admiterea cererii sale.

            În motivarea acţiunii, reclamantul arată  că, a venit în România în urmă cu 10 ani și a avut viză  de ședere în interes de serviciu, în calitate  de  funcţionar la Ambasada Armeniei din București. Până  în anul 2001 a avut legitimaţie  de ședere temporară, prelungită  anual în baza  unui protocol încheiat  între Ministerul Afacerilor  Externe și Ministerul Administraţiei și Internelor, iar în perioada  2001-2004 i-a  fost eliberată de Ministerul Afacerilor Externe o legitimaţie cu valabilitate  de  3 ani, în  pașaportul turistic fiindu-i aplicată viza  de lungă ședere.

            În anul 2004 Ministerul Afacerilor  Externe i-a prelungit dreptul de ședere, atât reclamantului, cât și familiei sale, prin aplicarea unei vize de lungă ședere,  pentru o perioadă de 3 ani,  în pașaportul turistic și prin eliberarea unei legitimaţii valabile pentru perioada 2004-2007.

            Reclamantul a mai arătat  că întrunește  condiţiile prevăzute  de lege pentru stabilirea  domiciliului în România.

            Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin sentinţa civilă nr.165 din 24 ianuarie 2006 a respins ca nefondată acţiunea, reţinând că decizia de respingere  a cererii de stabilire a domiciliului reclamantului în România, emisă de pârâtă în temeiul art.73 alin. (1) din O.U.G. nr.194/2002, este legală.

Împotriva acestei soluţii, reclamantul a declarat recurs susţinând că în mod eronat instanţa de  fond a reţinut că șederea sa  în România nu este  fundamentată pe existenţa unor legături economice, sociale, culturale cu statul român, de genul celor în temeiul cărora  s-a realizat clasificarea și definirea tipurilor de vize de lungă ședere, conform art. 24 din O.U.G. nr.194/2002. Dispoziţiile acestui articol trebuiesc  interpretate avându-se  în vedere prin analogie dispoziţiile alin. (2) el, privind prelungirea dreptului de ședere temporară, avându-se  în vedere faptul că legiuitorul a prevăzut ca viza diplomatică sau cea de  serviciu constituie o formă  a vizei de lungă  ședere.

Viza diplomatică sau cea  de serviciu,  menţionează recurentul, acordată în  temeiul art.25 din Ordonanţă poate  fi asimilată unui drept de ședere temporară care  să le confere străinilor titulari ai unui pașaport  diplomatic  sau de serviciu, dreptul să  solicite stabilirea  domiciliului în România.

Recursul este nefondat  pentru următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor  art.69 alin.(1) din  OUG nr.194/2002, dreptul de ședere permanentă este un drept de ședere acordat în condiţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă, pe o perioadă  nedeterminată, străinului căruia i s-a  aprobat stabilirea domiciliului în România.

Așadar dreptul de ședere permanentă, se  acordă, la cerere, în condiţiile legii, pe  perioada nedeterminată,  străinului titular al unui drept  de ședere temporară.

Recurentul-reclamant nu are ședere temporară legală în România  în ultimii 5 ani  anteriori depunerii cererii, întrucât cetăţeanul  armean  a avut  drept  de ședere temporară, prelungit numai  în perioada  4 ianuarie  2000 - 4 ianuarie 2001.

Ulterior, acesta a intrat în România  în calitate  de  funcţionar  al Ambasadei Republicii  Armenia la București, având  reglementat  dreptul de ședere de  către Ministerul Afacerilor Externe.

Contrar celor susţinute  în motivele  de  recurs, recurentul nu a intrat pe  teritoriul României cu o viză de lungă ședere care  să-i confere un drept  de ședere temporară, drept care  să poată fi prelungit.

Dispoziţiile  O.U.G. nr.194/2002 republicate, cu modificările și completările ulterioare fac o distincţie  clară  între categoria vizelor  diplomatice  și de serviciu și restul categoriilor  de vize.

Astfel, dispoziţiile art.25 face referire la faptul că vizele  diplomatice  și de serviciu, se acordă în  scopul îndeplinirii de  către titular a unei funcţii oficiale și că  ele sunt  valabile  pe perioada misiunii.

La  art.24 intitulat „viza de lungă ședere” sunt enumerate cazurile în care  aceasta poate  fi acordată. Conform alin. (2) al aceluiași articol „viza de lungă ședere”  permite străinilor  intraţi pe teritoriul României să solicite  prelungirea  dreptului de ședere și să obţină un permis  de ședere.

Este  relevant faptul că, art.25 intitulat „viza  diplomatică și de serviciu” nu conţine o clauză similară celei din art. 24, care să permită  străinilor intraţi pe teritoriul României să  solicite  prelungirea  dreptului de ședere și să obţină un permis  de ședere.

În acest sens a  fost și punctul de vedere exprimat de către Direcţia Generală  Afaceri Consulare  din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, prin care a precizat faptul că, cetăţeanul străin care  este admis în  scopul desfășurării unor misiuni cu caracter diplomatic, consular sau administrativ, nu formulează o cerere de intrare și ședere în România în nume propriu, ci statul trimiţător este  titularul acestei cereri. În mod corelativ, cetăţeanul străin aflat în această categorie nu dobândește drepturi în nume personal, ci drepturile,  facilităţile și privilegiile de care se bucură pe teritoriul României sunt acordate de statul român în temeiul prevederilor Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice, la care părţi sunt statele.

Hotărârea instanţei de  fond fiind legală și temeinică, recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.