Obligaţie bugetară. Note de compensare. Contestaţie. Soluţionare de către Ministerul Finanţelor Publice.
O.U.G. nr.13/2001
O.G. nr.61/2002
Potrivit art.1 alin.(1) din O.U.G. nr.13/2001, contestaţiile formulate în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă sunt căi administrative de atac prin care se solicită diminuarea sau anularea, după caz, a impozitelor, taxelor, datoriei vamale, contribuţiilor la fondurile speciale, a majorărilor de întârziere sau a penalităţilor ori a altor sume constatate și aplicate, precum și a altor măsuri dispuse de organele Ministerului Finanţelor Publice abilitate, potrivit legii, să efectueze acte de control sau de impunere.
În speţă, în mod corect, instanţa a reţinut că adresele transmise de Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect stabilirea unor măsuri de compensare, se circumscriu noţiunii de „alte măsuri dispuse de organele Ministerului Finanţelor Publice” din cuprinsul dispoziţiilor susmenţionate și se soluţionează de către acest minister. Notele de compensare nu sunt simple modalităţi legale de stingere a unor obligaţii bugetare și, în speţă, organele fiscale, în mod unilateral, au modificat drepturile și obligaţiile de plată stabilite iniţial, o astfel de manifestare de voinţă îmbrăcând forma unui act administrativ atipic, neputând fi considerată ca expresia unui simplu act de executare silită.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,
decizia nr.1014 din 18 februarie 2005
Notă: O.U.G. nr.13/2001 și O.G. nr.61/2002 au fost abrogate prin O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Curtea de Apel București – Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 2036 din 2.12.2003, a admis acţiunile conexe ale reclamantei S.C. „K.I.” S.A., formulate în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice (M.F.P.) și Administraţia Finanţelor Publice Sector 4 (A.F.P. Sector 4) și a obligat pe pârâtul M.F.P. să soluţioneze contestaţiile reclamantei cu nr.555/9.06.2003 și nr.1105/1.09.2003, formulate împotriva măsurilor de repunere în plată a debitului de 28.561.496.610 lei și a compensărilor comunicate reclamantei prin adresele nr.2027353/4.06.2003 și nr.2043059/22.08.2003 emise de A.F.P Sector 4 și să comunice reclamantei decizia emisă în acest sens.
Prin aceeași sentinţă, a fost anulată decizia de dezinvestire comunicată reclamantei de către M.F.P. prin adresa nr.341103/12.08.2003 și au fost respinse excepţiile privind prematuritatea și respectiv inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, invocate de pârâta A.F.P. Sector 4.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta S.C. „K.I.” S.A., prin acţiunile conexe, precizate și ulterior modificate, a solicitat instanţei să oblige M.F.P. să soluţioneze contestaţia formulată împotriva notei de constatare emisă de A.F.P. Sector 4 sub nr.2027353/4.06.2003, potrivit prevederilor O.U.G. nr.13/2001, urmând a fi anulată decizia de dezinvestire a M.F.P. nr.341103/12.08.2003.
Prin nota de compensare contestată, practic, reclamanta a fost decăzută din beneficiul facilităţilor acordate cu ocazia privatizării, prin ordinele M.F.P. nr. 281845, 2822004, 282200/24.07.1998, motivat de faptul că a existat o întârziere în plata ultimei rate din reeșalonare, astfel că o creanţă fiscală suspendată la plată a devenit exigibilă, cu toate acestea M.F.P. a considerat că nota de compensare nu este act de impunere, administrativ, care nu dispune măsuri, ci reprezintă stingerea prin compensare a unor obligaţii bugetare anterior stabilite, cu T.V.A. de rambursat, cnform art. 21 din O.G. nr. 61/2002, nefiind astfel incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 13/2001.
Instanţa de fond a apreciat că adresa nr.341103/2003, deși din punct de vedere strict formal nu este o decizie, conform art.7 și 8 din O.U.G. nr. 13/2001, în substanţă ea întrunește trăsăturile unei decizii de dezinvestire, conţinând toate elementele în acest sens.
Referitor la natura legală a măsurilor dispuse prin actele atacate, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu este vorba despre o simplă operaţiune de compensare a unor creanţe certe și reciproce ale părţilor, organele fiscale dispunând în mod unilateral repunerea în plată a unor sume ce au repezentat înlesniri fiscale anterioare acordate reclamantei, prin ordin al ministrului finanţelor publice, astfel că actele contestate se încadrează în prevederile finale ale art.1 alin.(1) din O.U.G. nr.13/2001. Faţă de cele reţinute, și constatând că M.F.P. a refuzat nejustificat să soluţioneze contestaţiile reclamantei conform art.7, 8 și 9 din O.U.G. nr.13/2001, s-a dispus obligarea acestuia la soluţionarea contestaţiilor (cea de-a doua contestaţie dedusă judecăţii nefiind soluţionată în nici un mod până la data investirii instanţei) ca și la comunicarea deciziei, emise în condiţiile art.11 din O.U.G. nr. 13/2001.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat recurs atât pârâtul M.F.P. cât și pârâta A.F.P. Sector 4.
Recurentul M.F.P. a criticat soluţia instanţei de fond pentru a fi fost pronunţată cu aplicarea greșită a legii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ..
În dezvoltarea motivului invocat, în esenţă, recurentul M.F.P. a arătat că instanţa a făcut o greșită aplicare a dispoziţiilor art.1 alin.(1) din O.U.G. nr.13/2001, întrucât notele de compensare nu se pot include, în sensul acestui text, în categoria „alte măsuri dispuse de organele M.F.P.”, abilitate, să efectueze acte de control sau de impunere. În realitate, instanţa trebuia să reţină că în speţă fiind contestată o procedură de compensare, care este ulterioară stabilirii obligaţiilor bugetare și reprezintă o procedură de stingere a acestora, sunt incidente prevederile art. 21 din O.G. nr.61/2002.
Recurenta A.F.P. Sector 4, la rândul său, a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ..
Astfel, recurenta a susţinut că instanţa a greșit atunci când a calificat notele de compensare ca fiind acte administrative de impunere, a căror cenzurare se efectuează conform O.U.G. nr.13/2001, privind contestaţiile formulate împotriva actelor încheiate de organele M.F.P. În condiţiile în care reclamanta – intimată, beneficiară a unei eșalonări la plata mai multor debite către bugetul de stat, conform unei convenţii încheiate în acest sens la 24.07.1998 cu M.F.P., a încălcat convenţia, referitor la plata uneia dintre rate, a pierdut în mod legal facilităţile acordate, astfel după cum s-a prevăzut expres în ultimul aliniat al convenţiei de eșalonare.
Așa fiind, nu trebuia încheiat nici un act special, care să repună în plată debitele respective și drept urmare organul de executare a trecut direct la executarea silită, primul pas în acest sens fiind acela de a compensa unele dintre debite cu suma pe care reclamanta urma să le primească ca T.V.A. rambursabil, operaţiuni întocmite cu respectarea formalităţilor prevăzute de O.G. nr.61/2002.
Examinând cauza de faţă în raport de criticile formulate de ambele recurente și prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte reţine că recursurile formulate sunt nefondate, pentru următoarele considerente.
A rezultat din actele și lucrările dosarului că la momentul achiziţionării de către reclamanta intimată a pachetului majoritar de acţiuni în cadrul S.C. „I.” S.A., a intervenit o înţelegere cu statul român privind rezolvarea datoriilor istorice ale acestei societăţi. În acest sens Ministerul Finanţelor a aprobat prin Ordinele nr. 281845, 282004 și respectiv 282200/24.07.1998 reeșalonarea datoriilor istorice ale societăţii la bugetul de stat precum și scutirea de la plata majorărilor de întârziere, în sumă totală de 24.420.902.550 lei și a penalităţilor în sumă de 4.140.594.060 lei.
Conform prevederilor acestei complexe înţelegeri convenite între Ministerul Finanţelor Publice și intimata reclamantă, la data de 20 noiembrie 2002, ultima rată în sumă de 1.839.336.908 lei din convenţia de reeșalonare a devenit exigibilă.
În raport de cele astfel reţinute, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază, examinând global toate motivele de recurs, că în mod greșit s-a susţinut de către ambele recurente că notele de compensare în discuţie sunt simple modalităţi legale de stingere a unor obligaţii bugetare, faţă de care repunerea în plată a unor sume de care reclamanta intimată a fost scutită anterior, în baza unei convenţii separate, nu necesită întocmirea unor alte documente, înscrisuri, care să prevadă expres și să ilustreze această nouă situaţie fiscală.
Faţă de conţinutul și caracterul complex al convenţiei de reeșalonare, faţă de părţile între care o astfel de înţelegere a intervenit cu ocazia privatizării S.C. „I.” S.A., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că prin întocmirea notei de compensare atacate, organele fiscale, în mod unilateral, au modificat drepturile și obligaţiile de plată ale părţilor stabilite iniţial, o astfel de manifestare de voinţă îmbrăcând forma unui act administrativ, chiar dacă atipic, și neputând fi considerată ca fiind expresia unui simplu act de executare silită, în ciuda denumirii și formei alese.
Astfel fiind, în cauză, după cum în mod corect a reţinut și instanţa de fond, sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr.13/2001 și nu cele ale O.G. nr.61/2002.
Recursurile au fost respinse ca nefondate.