Persecuţii etnice. Probe. Lipsa actelor oficiale. Declaraţie de martori.
O.G. nr.105/1999
Norme aprobate prin H.G. nr.127/2002,
art.4 alin.(1) și (2)
Dovada persecuţiilor etnice, enumerate în cuprinsul art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare, suferite de cetăţenii români în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 nu se poate face exclusiv prin declaraţie cu martori și în lipsa dovedirii, pe baza diligenţelor depuse de către solicitant, a imposibilităţii obiective de obţinere a actelor oficiale care să justifice recunoașterea calităţii de beneficiar al drepturilor instituite prin această ordonanţă.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,
decizia nr.2717 din 21 aprilie 2005
Prin sentinţa civilă nr.320 din 8 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara – Secţia comercială și de contencios administrativ a admis acţiunea reclamantei B.M. formulată în contradictoriu cu Casa de Pensii a Judeţului Caraș-Severin, a anulat hotărârea emisă de pârâtă cu nr.275 din 4 februarie 2004 și a obligat-o să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, în baza art.1 lit.c) din acest act normativ, pentru perioada septembrie 1940 – 6 martie 1945.
În motivarea sentinţei civile pronunţate, instanţa a reţinut că deși actul eliberat de Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale nu atestă calitatea de refugiat din motive etnice din Ardealul de Nord a reclamantei, această calitate este dovedită cu declaraţiile martorilor Palade Alexandru și Rus Nicolae.
Împotriva sentinţei Casa Judeţeană de Pensii Caraș-Severin a declarat recurs criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și susţinând că situaţia de refugiat trebuie dovedită cu acte oficiale, declaraţiile martorilor fiind insuficiente pentru acordarea drepturilor prevăzute de art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.
Recursul este întemeiat.
Într-adevăr, Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr.105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobate prin H.G. nr.127/2002, stabilesc, prin art.4 alin.(1), faptul că dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art.1 din ordonanţă se face cu acte oficiale, dovadă pe care reclamanta nu a făcut-o.
Alineatul 2 al textului menţionat, privitor la proba cu martori, pe care instanţa îl evocă în considerentele sentinţei, a fost însă greșit aplicat întrucât textul precizează că dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie de martori „în lipsa actelor oficiale”.
Or, în cauză reclamanta nu a depus diligenţe pentru a obţine acte de la unitatea militară specializată din Pitești și nici de la autorităţile locale pentru a dovedi, așa cum pretinde, că a locuit cu părinţii săi în localitatea Cuzăplac, judeţul Sălaj și că s-a refugiat după 6 septembrie 1940 în comuna Răchiţele, judeţul Cluj.
Din aceste motive, concluzia instanţei potrivit căreia lipsesc actele oficiale și dovada refugiului poate fi făcute exclusiv cu martori este greșită.
Recursul a fost admis.