Societate comercială la care statul este acţionar majoritar. Contracte de închiriere și de asociere în participaţiune cu privire la active disponibile încheiate cu alţi agenţi economici decât întreprinderi mici și mijlocii. Impozit pe veniturile obţinute în baza contractelor astfel încheiate.
Legea nr.133/1999, art.12, art.13 și art.38 alin.(5)
Se impozitează cu 90% veniturile obţinute în baza contractele de închiriere și asociere în participaţiune încheiate de societăţi comerciale la care statul este acţionar majoritar, având ca obiect active disponibile în sensul art.12 și 13 din Legea nr.133/1999, în cazul în care acestea sunt încheiate cu alţi agenţi economici decât întreprinderi mici și mijlocii.
Impozitul de 90% asupra veniturilor astfel obţinute reprezintă o sancţiune prevăzută de legiuitor în scopul de a determina accesibilizarea activelor disponibile de către întreprinderile mici și mijloci, astfel cum se prevede la art.12 din Legea nr.133/1999.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,
decizia nr.4121 din 28 iunie 2005
Notă: Legea nr.133/1999 privind stimularea îndtreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii a fost abrogată prin Legea nr.364/2004 privind stimularea înfiinţării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.
Prin acţiunea întregistrată la 19 martie 2004, S.C. „B.T.” S.A. a chemat în judecată Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiș (D.G.F.P. Timiș)și Ministerul Finanţelor Publice, solicitând anularea notei de constatare din 17 decembrie 2001 încheiată de pârâţi și a deciziei nr.47/23 februarie 2004 emisă de pârâtul II, privind obligarea sa la plata sumei de 9.719.751.751 lei, cu titlu de impozit pe venit calculat într-un procent de 90% asupra veniturilor realizate din închirieri și asociaţie în participaţiune, în temeiul art.38 alin.5 din Legea nr.133/1999.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că, prin actele atacate, D.G.F.P. Timiș a calculat impunerea pentru veniturile realizate de aceasta, din contractele de închiriere și asociere în participaţiune privind activele deţinute și anume contractul de închiriere nr.5642/1991 încheiat cu S.C. „S.C.–C.” S.R.L. și contractele de asociere în participaţiune nr.793/1995 încheiat cu S.C. „D.” S.R.L. și nr.156/1992, încheiat cu S.C.A. „O.F.” S.A., pe motiv că, după intrarea în vigoare a Legii nr.133/1999, nu s-a respectat obligaţia prevăzută de această lege, de a transforma respectivele contracte în contracte de vânzare-cumpărare sau de leasing, astfel că s-a aplicat impozitul de 90 % asupra veniturilor, conform art.38 alin.(5) din această lege.
Reclamanta susţine că impunerea este nelegală întrucât în cauză nu sunt aplicabile prevederile art.38 alin.(5) din Legea nr.133/1999.
Curtea de Apel Timișoara – Secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.398 din 27 septembrie 2004, a admis în parte acţiunea și a anulat actele atacate, cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 9.661.086.693 lei.
Instanţa a concluzionat că impozitul reglementat de art.38 alin.(5) din Legea nr.133/1999 are caracter sancţionator pentru acele societăţi comerciale care nu au respectat obligaţiile din lege stabilite privitor la activele neutilizate, ceea ce nu este cazul reclamantei.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și pârâta D.G.F.P. Timiș.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara susţine, în esenţă, că dispoziţiile Legii nr.133/1999 instituie obligaţia încheierii de contracte de vânzare-cumpărare sau de leasing pentru societăţile comerciale numai cu privire la activele disponibile ale acestora, iar în cauza dedusă judecăţii, activele pentru care reclamanta a fost impusă nu intră în categoria celor utilizate.
D.G.F.P. Timiș, în recursul său, arată că motivarea instanţei de fond conform căreia dispoziţiile art.38 alin.5 din Legea nr.133/1999 nu i se pot aplica reclamantei pentru că la data intrării în vigoare a legii aceasta nu deţinea spaţii disponibile, este în afara legii, textul de lege invocat precizând numai „activele sau spaţiile aparţinând societăţilor comerciale sau companiilor naţionale la care statul este acţionar majoritar (...)”.
Potrivit art.13 din aceeași lege, în înţelesul legii, se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate.
Ambele recursuri sunt fondate.
Legea nr.133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, prin art.38 al Capitolului „Sancţiuni” prevede că refuzul nejustificat al eliberării avizului, autorizaţiei sau licenţei de funcţionare a întreprinderilor mici și mijlocii ori întârzierea în eliberarea acestora de către instituţiile publice, abilitate conform art.5, 9 și 10 constituie contravenţie și se sancţionează cu amendă de la 5.000.000 lei la 10.000.000 lei.
Alineatul (5) al acestui articol dispune că veniturile realizate în baza contractelor de concesionare, închiriere sau asociere în participaţiune pentru activele sau spaţiile aparţinând societăţilor comerciale sau companiilor naţionale la care statul este acţionar majoritar, precum și regiilor autonome, se impozitează cu 90%.
Prin actul de control amintit s-a constatat că intimata reclamantă a realizat în perioada august 1999 – octombrie 2001 venituri în sumă totală de 10.799.724.168 lei în baza unor contracte de închiriere și asociere în participaţiune pentru activele și spaţiile aflate în administrarea sa, fără a calcula și vira impozitul de 90 % pe veniturile realizate, potrivit art.38 alin.5 din Legea nr.133/1999.
Cele două condiţii impuse de text au fost îndeplinite de societate, întrucât statul era acţionar majoritar, prin Ministerul Turismului, cu un procent de 50,822% din totalul acţiunilor societăţii, iar veniturile au fost obţinute în baza contractelor de închiriere și asociere în participaţiune încheiate.
Motivarea instanţei de fond potrivit căreia dispoziţiile art.38 alin.5 din Legea nr.133/1999 nu i se pot aplica reclamantei, întrucât la data intrării în vigoare a legii nu deţinea spaţii disponibile, nu poate fi reţinută, alineatul 2 al textului precizând numai „activele sau spaţiile aparţinând societăţilor comerciale sau companiilor naţionale la care statul este acţionar majoritar”.
Interpretarea instanţei de fond este în afara legii. Art.13 al legii precizează că „în înţelesul prezentei legi se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate”. Însă aceste active disponibile trebuie să nu fie utilizate, în activitatea proprie a societăţii comerciale și companiilor naţionale cu capital majoritar de stat deţinătoare ale spaţiilor.
În situaţia în care aceste active și spaţii sunt puse la dispoziţia altor societăţi comerciale mici sau mijlocii spre a fi utilizate în baza unor contracte de concesionare, închiriere sau asociere în participaţiune, cum este cazul în speţă, aceste active rămân în continuare active disponibile potrivit dispoziţiilor art.12 alin.(1) lit.a) din Legea nr.133/1999.
Faptul că intimata reclamantă a oferit aceste active și spaţii spre închiriere altor societăţi denotă că activele și spaţiile în cauză sunt disponibile pentru aceasta, nefiindu-i necesare pentru desfășurarea propriei activităţi.
Instanţa de fond a nesocotit însuși scopul urmărit de legiuitor prin dispoziţia legală cuprinsă, în art.38 alin.5 al legii.
Astfel, întreaga Lege nr.133/1999 cuprinde dispoziţii în sprijinul acestor întreprinderi mici și mijlocii, iar art.12 obligă chiar societăţile comerciale și companiile naţionale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, să vândă direct, sau indirect prin contract de leasing cu clauză irevocabilă de cumpărare, spaţiile și activele închiriate acestor întreprinderi mici și mijlocii.
În situaţia în care aceste societăţi, nu înţeleg să vândă aceste active și spaţii închiriate, legiuitorul a stabilit în sarcina acestora impozitul-sancţiune de 90% aplicat asupra veniturilor obţinute din astfel de contracte, în scopul de a descuraja astfel de practici și a determina vânzarea activelor către întreprinzătorii mici și mijlocii.
În cazul de faţă, este evident, că la data apariţiei Legii nr.133/1999, intimata reclamantă nu s-a conformat dispoziţiilor acestei legi și a continuat să obţină venituri din aceste contracte de închiriere și asociere în participaţiune, drept pentru care trebuie să suporte impozitul legal stabilit de către organele de control.
Recursurile vor fi admise, sentinţa civilă va fi casată și, în fond, acţiunea va fi respinsă ca nefondată.