Excepţie de nelegalitate. Pct. 1.4 lit. B alin. ultim din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
Legea nr. 554/2004, art. 4
Cuprins pe materii: Drept administrativ.
Indice alfabetic: Act administrativ.
Excepţie de nelegalitate.
Excluderea prin intermediul pct.. 1.4 lit. B alin. ultim, din Normele aprobate prin H.G. 498/2003, a imobilelor înstrăinate statului în baza Decretului nr. 223/1974 din categoria imobilelor preluate abuziv, și astfel din categoria imobilelor ce pot face obiectul unei restituiri, este nelegală, aceste prevederi fiind contrare atât dispoziţiilor art.135 și art.41 din Constituţia României, cât și art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Caracterul nelegal al dispoziţiilor art. 1.4 lit. B din H.G. 498/2003 este cu atât mai evident cu cât, Decretul 223/1974 a făcut parte din lista actelor care, datorită caracterului lor discriminator și nedrept, au fost abrogate prin Decretul lege nr. 9/1989.
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal,
Decizia nr.5732 din 11 noiembrie 2005
Prin încheierea din data de 21.03.2005, dată în dosarul nr.3818/2004 de către Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Oradea – Secţia contencios administrativ și fiscal a fost investită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art.1.4 lit. B alin. ultim din H.G. nr.498/2003, în raport cu prevederile art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001.
Prin sentinţa civilă nr.217/2005 a Curţii de Apel Oradea – Secţia contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepţia invocată din oficiu de Tribunalul Satu Mare și s-a constatat că prevederile pct.1.4 lit.B alin. ultim din H.G. nr.498/2003 sunt nelegale, contravenind prevederilor art.2 alin.1 lit.h) din Legea nr.10/2001.
Instanţa a reţinut că persoana care formula cerere de plecare definitivă din ţară conform Decretului nr.223/1974 era obligată să vândă construcţia proprietate personală numai statului, acesta stabilind preţul prevăzut de art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973. Ca urmare, prevederile din H.G. nr.498/2003 sunt nelegale, deoarece preluarea imobilelor în baza Decretului nr.223/1974 era abuzivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Guvernul României arătând în esenţă că: la elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ale H.G. nr.555/2001; că în cuprinsul pct.1.3 lit. a) din Cap. II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, se arată că incidenţa „preluării abuzive” nu este prezumată ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea obligată prin lege să soluţioneze notificarea, trebuie să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se în prevederile legii; că, referitor la înstrăinarea către stat de către persoana fizică a locuinţei proprietate personală, în situaţia în care s-a făcut cerere de părăsire definitivă a ţării, întrucât stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, preluarea locuinţei nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara; că este vorba de o înstrăinare a construcţiei și nu de o preluare abuzivă a acesteia; că preţul, conform art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973 cu referire la art.2 Decretul nr.223/1974, era stabilit potrivit Decretului nr.467/1979.
Recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art.2 alin.1 lit.h) din Legea nr.10/2001, în sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998”.
Legea nr.213/1998 în art.6 alin.1 menţionează că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6.03.1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
H.G. nr.498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, la pct.1.4 lit.B, referitor la Decretul nr.223/1974 face distincţia între cazul trecerii imobilului, fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit – și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară și a înstrăinat locuinţa către stat. Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara. În acest caz, soluţia administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptăţită va fi respingerea motivată a cererii”.
În conformitate cu dispoziţiile art.2 din Decretul nr.223/1974, „persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973”.
Art.5 din același Decret nr.223/1974 prevedea că „actele juridice încheiate în scopul eludării prevederilor acestui decret sunt nule de drept”.
Acest act normativ a fost abrogat prin Decretul-Lege nr.9/1989 în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale intereselor legitime ale cetăţenilor și desfășurării unor relaţii normale cu celelalte state.
Din analizarea dispoziţiilor art.2 și 5 din Decretul nr.223/1974 rezultă că, în situaţia în care o persoană fizică părăsea definitiv ţara, locuinţa proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, preţul fiind stabilit conform art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973. Era exclusă posibilitatea vânzării către o terţă persoană, întrucât o astfel de vânzare era apreciată ca fiind făcută în scopul eludării legii și era considerată nulă de drept, consecinţa fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcţiei și nu-l îndestula în mod just pe proprietar.
Faţă de aceste prevederi ale Decretului nr.223/1974, dispoziţiile pct.1.4 lit.B din Normele aprobate prin H.G. nr.498/ 2003 sunt nereale, schimbând prin interpretare dispoziţiile Decretului nr.223/1974. Conduita persoanei era stabilită imperativ de Decretul nr.223/1974, care încălca principiul constituţional al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de către Constituţia din anul 1965 în art.36.
Ca urmare, actul de înstrăinare către stat a imobilului în situaţia prevăzută de art.2 din Decretul nr.223/1974 se circumscrie dispoziţiilor art.2 alin.1 lit.h) din Legea nr.10/2001 cu referire la art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998.
Faţă de aceste dispoziţii legale, pct.1.4 lit.B din Normele aprobate prin H.G. nr.498/2003 sunt nelegale. Ele contravin și dispoziţiilor art.41 și 135 din Constituţia României, precum și articolului 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr.30/1994.
Instanţa de fond, admiţând excepţia de nelegalitate invocată, a pronunţat o hotărâre legală și temeinică, întrucât persoana care formula cerere de părăsire definitivă a ţării înainte de anul 1990, nu avea opţiuni privind înstrăinarea locuinţei proprietate personală, fiind obligată să se supună dispoziţiilor Decretului nr.223/1974. Persoana în cauză nu era corespunzător îndestulată prin preţul calculat de stat, care era inferior valorii reale a bunului. Persoana respectivă nu putea să înstrăineze imobilul anterior formalizării intenţiei de a părăsit definitiv ţara, întrucât actul de înstrăinare era nul de drept. Recurenta formulează și aprecieri fără corespondent în actul normativ menţionat, atunci când face deosebire între înstrăinarea și preluarea imobilelor. Această distincţie nu are nici o relevanţă faţă de textul art.2 din Decretul nr.223/1974, mai sus citat.
Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că recursul nu este fondat și ca atare, l-a respins.