Persecutat etnic. Copil născut în timpul refugiului părinţilor.
Exercitarea drepturilor și
îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă,
a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza
fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către
părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de
îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra
bunurile minorului.
Despărţirea copilului de
părinţi, afară de cazuri de excepţie, este un act imoral și antisocial, după
cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al
minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor
care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor
legii.
Din această perspectivă, concluzia recurentului că un minor, mai ales la o
vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiţia grav restrictivă impusă
părinţilor săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii
publice și bunelor moravuri.
Secţia de contencios
administrativ, decizia nr.150 din 20 ianuarie 2004
Prin acţiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamanta R.M. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu-Mare pentru ca instanţa să dispună anularea hotărârii nr.4199/2003 emisă de ea și să o oblige pe aceasta să-i recunoască calitatea de beneficiară a Legii nr.189/2000.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că s-a născut în localitatea de refugiu a părinţilor săi, situaţie în care beneficiază de același statut ca al părinţilor.
Curtea de Apel Oradea a admis acţiunea, a anulat hotărârea nr.4199/2003 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a OG nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că și copiii născuţi în localitatea unde părinţii lor au fost strămutaţi, au același statut cu aceștia în sensul că au suferit persecuţii din motive etnice.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu-Mare.
In motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că în mod greșit instanţa a recunoscut calitatea de beneficiară a OG nr.105/1999 intimatei-reclamante, deoarece aceasta s-a născut ulterior refugiului părinţilor săi, neavând un domiciliu de unde să fie strămutată.
Recursul este nefondat.
In conformitate cu dispoziţiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art.100 C.fam., copilul minor locuiește la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile și obligaţiile părintești sunt enumerate generic în conţinutul art.101, 105, 107 și altele C.fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane”.
In raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin C.fam. care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor și pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinţii săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent, că un minor , mai ales la o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri.
Soluţia ca și motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înţelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul a fost respins ca nefondat.