Acţiune în contencios administrativ. Refuzul nejustificat de a emite un aviz. Dreptul la acordarea de daune morale. Condiţii
Prevăzând competenţa instanţei de a se pronunţa și asupra
daunelor materiale și morale cerute, art.11 alin.(2), consacră expres dreptul
persoanei vătămate în drepturile ei printr-un act ilegal ori prin refuzul
nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept recunoscut de
lege, de a pretinde și daune morale.
Repararea prejudiciului de natură morală este condiţionată de anularea sau
constatarea existenţei unui refuz nejustificat, ambele aspecte fiind asociate
cu încălcarea unui drept sau interes legitim. Acţiunea
în daune morale poate fi introdusă în subsidiar cu acţiunea
principală, având ca obiect constatarea caracterului nejustificat al refuzului
autorităţii administrative de a emite un act.
Secţia de contencios
administrativ, decizia nr.412 din 3 februarie 2004
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 mai 2003 sub nr.1385/2003 reclamantul P.D.D. a chemat în judecată Ministerul Sănătăţii și Familiei, Comisia Interdepartamentală pentru Coordonarea și Sprijinirea Activităţii Umanitare, solicitând obligarea pârâtului să-i emită de urgenţă avizul conform H.G. nr.97/1991, aviz necesar pentru prelungirea vizei temporare de ședere în România, precum și obligarea pârâtului și a funcţionarilor vinovaţi, la 500.000.000 lei daune morale.
In motivarea acţiunii, reclamantul, cetăţean german, cu reședinţa în România, Președinte al Fundaţiei Umanitare „C.D.B. cămin pentru copiii străzii”, a arătat că, deși la data de 31 martie 2003 s-a prezentat la sediul pârâtului și a solicitat eliberarea avizului, conform H.G. nr. 97/1991, necesar pentru prelungirea vizei temporare de ședere în România, prezentând înscrisurile doveditoare din care rezultă că îndeplinește condiţiile pentru eliberarea avizului de către autoritatea publică ministerială prin comisia de specialitate, totuși conducerea acestei autorităţi i-a indicat să completeze un formular și să depună acte din care să rezulte că se încadrează în prevederile Legii nr.195/2001 a voluntariatului, în condiţiile în care în ultimii 12 ani a primit respectivul aviz doar pe baza recomandării consiliului judeţean și a hotărârii de autorizare a fundaţiei.
Reclamantul a mai susţinut că în lipsa acestui aviz, viza de ședere temporară în România nu i-a mai fost acordată, motiv pentru care a fost nevoit să plece din ţara de reședinţă (România), în Germania, timp de 14 zile în fiecare lună, fiind atenţionat de fiecare dată de către poliţia de frontieră cu privire la expirarea vizei de rezidenţă, fapt ce i-a lezat onoarea, demnitatea, aflându-se într-un stres permanent datorită expunerii dispreţului și neîncrederii altor persoane, precum și a autorităţilor. Pentru aceste motive a solicitat acordarea de daune morale în cuantum de 500.000.000 lei.
Curtea de Apel București, secţia de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea reclamantului și a obligat pârâtul să-i emită reclamantului avizul necesar pentru prelungirea vizei de ședere temporară în România, conform legislaţiei în vigoare privind persoanele care desfășoară activităţi umanitare. In baza art. 274 din C. proc. civ. a obligat pârâtul la plata sumei de 8.540.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant. Totodată, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000.000 lei daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a beneficiat de avizele acordate, conform H.G. nr. 97/1991, încă din anul 1994 până în 14 mai 2002. Avizele au fost date conform legislaţiei în vigoare privind persoanele care desfășoară activităţi umanitare, fără ca, după intrarea în vigoare a Legii nr.195/2001, respectiv 24 iunie 2001 să fi condiţionat obţinerea avizelor nr. 55.890 din 19 noiembrie 2001 și nr.22216 din 17 mai 2002 de prezentarea contractului de voluntariat, conform Legii nr.195/2001.
Instanţa a mai reţinut că petentul-reclamant a făcut dovada faptului că este președintele Fundaţiei C.D.B., cu activitate recunoscută în aria teritorială de activitate, după cum rezultă din recomandarea Consiliului judeţean Sibiu și Consiliile locale Iacobeni și Cincu, făcându-se referire și la faptul că este cetăţean de onoare al comunei Cincu din 18 iunie 2001.
Cel de al doilea capăt al cererii introductive privind daunele morale în cuantum de 500.000.000 lei a fost respins ca nefondat, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada aducerii vreunei atingeri prestigiului, onoarei și demnităţii sau reputaţiei sale.
Impotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul și pârâtul Ministerul Sănătăţii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,
Recurentul P.D.D. a criticat sentinţa instanţei de fond, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. (9) și (10) C. proc. civ., arătând că instanţa a interpretat incomplet și greșit probele administrate, în sensul că, deși s-a dovedit și reţinut refuzul nejustificat al pârâtului de a-i emite avizul necesar pentru prelungirea vizei de ședere în România, instanţa i-a respins nejustificat cererea privind acordarea de daune morale.
Recursul formulat de reclamantul P.D.D. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, în art. 1, consacră principiul că „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţelor judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei care i-a fost cauzată.”
Totodată prin art. 11 din aceeași lege se prevede: „ (1)Instanţa, soluţionând acţiunea poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. Instanţa este competentă să se pronunţe și asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii. (2) In cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute”.
Așadar, prevăzând competenţa instanţei de a se pronunţa și asupra daunelor materiale și morale cerute, art.11 alin.(2), consacră expres dreptul persoanei vătămate în drepturile ei printr-un act ilegal ori prin refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, de a pretinde și daune morale.
Repararea prejudiciului de natură morală este condiţionată de anularea sau constatarea existenţei unui refuz nejustificat, ambele aspecte fiind asociate cu încălcarea unui drept sau interes legitim, iar acţiunea în daune morale poate fi introdusă în subsidiar cu acţiunea principală, având ca obiect constatarea caracterului nejustificat al refuzului autorităţii administrative de a emite un act.
Recunoașterea caracterului nejustificat al refuzului de emitere a avizului neputând fi asimilată prin ea înseși cu o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, respectiv cu o reparaţie echitabilă, în sensul art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale, reclamantul era îndreptăţit a pretinde daune morale decurgând din incertitudinea prelungită cu privire la caracterul legal al șederii sale în România. Această stare i-a produs o sursă de neliniște permanentă referitoare la atingerea onoarei, demnităţii și personalităţii sale, prin expunerea dispreţului și neîncrederii altor persoane și instituţii, cărora a fost nevoit a le da explicaţii cu privire la motivele refuzului de i se emite respectivul aviz.
Dauna morală produsă reclamantului constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum și consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, instanţa de fond putând aprecia în raport cu acestea importanţa valorilor morale lezate și intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării în plan profesional ca preot catolic și social de către reclamant.
De altfel, nici până azi avizul necesar pentru prelungirea vizei de ședere în România nu a fost eliberat reclamantului, acesta fiind nevoit a efectua repetate deplasări în ţara sa de domiciliu, fapt dovedit cu vizele aplicate pe pașaport, fiind în imposibilitate de a administra și conduce direct activitatea fundaţiei, sub propria sa responsabilitate.
De asemenea, s-a creat un climat de neîncredere printre locuitorii localităţilor din raza de activitate a fundaţiei, cât și la nivelul organelor de control de la frontieră, precum și un sentiment de nesiguranţă și teamă cu privire la continuarea activităţii și un profund sentiment de nedreptate datorat faptului că autorităţile nu s-au conformat hotărârii judecătorești pronunţate de prima instanţă.
Din această perspectivă, motivarea instanţei de fond cu privire la respingerea cererii de a se acorda daune morale nu poate fi primită, în speţă reclamantul, președinte al unei cunoscute fundaţii umanitare, cetăţean de onoare al comunei Cincu în raza căreia își desfășoară activitatea, a evidenţiat o serie de împrejurări la care a fost obligat să se expună ca urmare a refuzului autorităţii de a-i emite actul solicitat și care i-au adus atingere drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului, suferinţe morale care nu pot fi într-adevăr comensurate în stabilirea despăgubirilor, dar nici înlăturate în totalitate sub motivul că nu s-a făcut dovada lor.
In raport cu aceste considerente, recursul reclamantului a fost admis, sentinţa atacată a fost casată, în sensul că s-a admis în totalitate acţiunea reclamantului și pârâtul a fost obligat la plata sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale, apreciindu-se că aceasta reprezintă echivalentul prejudiciului moral concordant cu atenuarea suferinţei părţii vătămate.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, prin motivele de recurs se critică sentinţa instanţei de fond ca fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motive de casare prevăzute de art. 304 pct. (9) din C. proc. civ.
Se susţine că instanţa a reţinut greșit faptul că pentru eliberarea avizului necesar prelungirii vizei temporare de ședere în România nu este necesar să se încheie un contract de voluntariat conform O.U.G. nr.194/2002 și H.G. nr.97/1991.
Al doilea motiv de recurs se referă la greșita obligare a ministrului sănătăţii la cheltuieli de judecată în sumă de 8.540.000 lei faţă de reclamant în raport cu soluţia de admitere în parte a acţiunii.
De asemenea, se impunea ca în baza art. 274 alin.3 C. proc. civ., instanţa în baza principiului rolului său activ să aprecieze că valoarea onorariului este prea mare în comparaţie cu valoarea pricinii și a muncii îndeplinite de avocat.
Recursul formulat de Ministerul Sănătăţii este nefondat.
Instanţa de fond, analizând actele dosarului și susţinerile părţilor, în mod corect, a reţinut că reclamantul, prin dovezile depuse în susţinerea cererii pentru eliberarea avizului pentru scutirea taxei de viză, în sensul prevederilor H.G. nr.97/1991 și a O.U.G. nr.192/2002, îndeplinea condiţiile necesare pentru a-i fi eliberat avizul de autoritatea publică prin Comisia de specialitate.
S-a mai reţinut că reclamantul a mai beneficiat de avizele acordate pentru facilităţile prevăzute de H.G. nr.97/1991 încă din anul 1994 până în luna mai 2002, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr.195/2001, fără să i se fi condiţionat acordarea acestui aviz de prezentarea contractului de voluntariat conform Legii nr.195/2001, întrucât reclamantul este președintele fundaţiei umanitare, cu activitate recunoscută în aria teritorială de activitate având recomandările Consiliului Judeţean Sibiu și ale Consiliilor Locale ale comunelor Iacobeni și Cincu pentru obţinerea acestui aviz.
Din examinarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul voluntariatului, a beneficiarului voluntariatului și a contractului de voluntariat, rezultă că această obligaţie o au străinii care desfășoară activităţi de interes umanitar pe lângă organizaţii neguvernamentale. Aceste dispoziţii legale sprijină în special tinerii care doresc să dobândească experienţă în activitatea Fundaţiei cu caracter umanitar, situaţia în care nu se află recurentul-reclamant.
Referitor la motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată instanţa l-a respins cu următoarea motivare: potrivit art.274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să suporte cheltuielile de judecată.
Faptul că acţiunea a fost admisă în parte nu justifică reducerea cheltuielilor corespunzătoare onorariului de avocat plătit.
In speţă, instanţa, în virtutea competenţei sale de a mări sau micșoara onorariile avocaţilor, apreciază că în cauză nu sunt motive de micșorare a cuantumului onorariului de avocat, întrucât acesta nu este disproporţionat de mare faţă de complexitatea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Onorariul avocatului nu se apreciază în raport cu volumul fizic de muncă, ci cu gradul de complexitate a procesului, dificultatea și argumentele invocate, de ordin legislativ și probator, în susţinerea apărărilor.
În consecinţă, recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii a fost respins ca nefondat.