Competenţa teritorială în materia contenciosului administrativ. Lipsa caracterului absolut al regulii prevăzute d eart.6 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ.
Norma de competenţă
teritorială din materia contenciosului administrativ a fost reglementată în
favoarea reclamantului și în consecinţă, la alegerea acestuia, poate fi
înlăturată, prin sesizarea instanţei de la sediul autorităţii publice pârâte,
în aplicarea regulilor din dreptul comun.
Secţia
de contencios administrativ, decizia nr.632 din 13 februarie 2004
Reclamanta Societatea comercială „L.S.” a solicitat anularea deciziei nr.254 din 8 august 2003 emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, anularea procesului-verbal de control nr. 7968 din 21 aprilie 2003 și a dispoziţiei de urmărire nr. 3006 din 2 iulie 2003, acte emise de pârâta Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Oradea, precum și anularea actelor constatatoare de la nr. 399 la nr.570 din 13 iunie 2003, a actelor încheiate cu nr. 2754, nr. 2755, nr. 2756 la data de 17 iunie 2003 de pârâtul Biroul vamal de control și vămuire la interior Baia Mare cu privire la obligaţia sa de a plăti taxa pe valoarea adăugată, taxe vamale, majorări de întârziere și penalităţi aferente acestor taxe.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la restituirea sumelor reţinute în baza actelor administrative a căror anulare s-a cerut, cu plata dobânzilor aferente și obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În ședinţa publică de la 18 septembrie 2003, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia de necompetenţă teritorială în baza dispoziţiilor art. 6 din Legea nr.29/1990.
Prin sentinţa civilă nr.1393 din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secţia de contencios administrativ a admis excepţia invocată de pârât și a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, reţinând că reclamanta are sediul în raza teritorială a acestei instanţe și că, norma de competenţă cuprinsă în art. 6 din Legea nr. 29/1990 are caracter special și derogatoriu de la dreptul comun, fiind aplicabilă cu prioritate în materia contenciosului administrativ.
Împotriva acestei sentinţe și în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și trimiterea cauzei la aceeași instanţă pentru continuarea judecăţii.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a admis greșit excepţia de necompetenţă teritorială, deși dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 29/1990 nu cuprind o normă de ordine publică și într-o asemenea situaţie, reclamantul are dreptul să aleagă între norma de protecţie prevăzută în acest text de lege în favoarea sa și norma de drept comun, potrivit căreia se poate adresa instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.
Recursul este nefondat.
Legea nr. 29/1990 prevede în art.18 că dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ.
Conform art. 5 și art. 9 C. proc. civ., reclamanta a sesizat Curtea de Apel București, instanţa de la sediul uneia din autorităţile administrative chemate în judecată pe calea contenciosului administrativ.
Instanţa de fond a apreciat eronat că nu sunt incidente aceste norme de competenţă teritorială din dreptul comun, faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr.29/1990, care prevăd competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului.
Competenţa teritorială a instanţelor judecătorești este în principiu relativă, având caracter absolut numai în cauzele expres prevăzute de lege, când necompetenţa este de ordine publică și potrivit art. 159 pct. 3 C. proc. civ., părţile nu pot înlătura competenţa unei instanţe determinate pentru judecarea pricinii.
Instanţa de fond a considerat greșit că art. 6 din Legea nr. 29/1990 cuprinde o asemenea dispoziţie de ordine publică, prin care se atribuie instanţei de la domiciliul reclamantului o competenţă teritorială exclusivă.
Norma de competenţă teritorială din materia contenciosului administrativ a fost reglementată în favoarea reclamantului și în consecinţă, la alegerea acestuia, poate fi înlăturată, prin sesizarea instanţei de la sediul autorităţii publice pârâte, în aplicarea regulilor din dreptul comun menţionate anterior.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recurs și în baza art.304 pct. 9 și art. 313 C. proc. civ., a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre soluţionare la aceeași instanţă.