Sentinţă civilă. Neanalizarea mijloacelor de probă. Nearătarea motivelor de fapt și de drept. Necesitatea motivării.
Potrivit art.261 pct.5
C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor,
judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de
fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și cele
pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Fără arătarea motivelor și a
probelor, instanţa pronunţă o soluţie netemeinică, care, potrivit art.304 pct.4
C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate
exercita controlul judiciar.
Secţia de contencios
administrativ, decizia nr.1653 din 29 aprilie 2004
S.C.”G.”SRL Caracal a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice și Controlului Financiar de Stat Olt și Administraţia Financiară a municipiului Caracal, anularea deciziei nr.2650/1999 și a procesului-verbal nr.3744/1998 și exonerarea de plata sumei de 273.098.900 lei, reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere.
Curtea de Apel Craiova, Secţia contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat actele administrative atacate și a exonerat reclamanta de plata sumei, iar Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, prin decizia civilă nr.927 din 12 martie 2002, a admis recursul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice și Controlului Financiar de Stat Olt, a casat sentinţa și a trimis cauza spre rejudecare, pentru a se depune la dosar actele de control atacate.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Craiova, Secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.203 din 21 iunie 2002, a admis acţiunea; a anulat hotărârea nr.3 din 20 februarie 1998 a Administraţiei Financiare Caracal, dispoziţia nr.49 din 2 aprilie 1998 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt și decizia nr.2650 din 30 noiembrie 1999 a Ministerului Finanţelor Publice; a exonerat reclamanta de plata sumelor datorate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a făcut referire la actele administrative atacate, prin care s-a stabilit obligaţia reclamantei de a vira la bugetul de stat, suma de 360.758.579 lei, reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere.
Apoi, a reţinut, pe baza concluziilor raportului de expertiză, că sumele constatate de organele de control, reprezentând impozit pe profit, precum și majorări de întârziere, rezultate din vânzarea imobilului, situat în orașul Caracal, nu sunt datorate de reclamantă, întrucât nu s-au realizat venituri suplimentare faţă de suma înregistrată în evidenţa contabilă prin evaluare.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Olt, în nume propriu și pentru Ministerul Finanţelor Publice, invocând ca temei de casare, în esenţă, dispoziţiile art.304 pct.7 C. proc. civ., constând în faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În acest sens, se susţine că, în cauză, s-a efectuat o expertiză contabilă, iar instanţa, în considerentele hotărârii, a preluat concluziile raportului de expertiză, fără să motiveze hotărârea în fapt și în drept.
Recursul este fondat.
Potrivit art.261 pct.5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Fără arătarea motivelor și a probelor, instanţa pronunţă o soluţie netemeinică, care, potrivit art.304 pct.4 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate exercita controlul judiciar.
Contrar acestor dispoziţiuni legale, instanţa de fond reţine că, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă, reclamanta nu datorează sumele constatate de organele de control, reprezentând impozit pe profit, rezultate din vânzarea imobilului situat în Caracal, întrucât nu s-au realizat venituri suplimentare, faţă de suma înregistrată în evidenţa contabilă.
Deci, instanţa de fond redă numai concluziile raportului de expertiză, fără a analiza acest mijloc de probă și a arăta motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea că actele administrative sunt nelegale.
Așadar, hotărârea instanţei de fond nu este motivată în fapt și în drept, așa cum prevăd dispoziţiile art.261 pct.5 C. proc. pen., pentru a se putea realiza controlul judiciar asupra ei.
Faţă de cele arătate, recursul a fost admis, casată sentinţa și trimisă cauza spre rejudecare, cu respectarea dispoziţiilor legale precitate.