1.Lipsa calităţii procesual-active. 2.Acţiune în daune materiale și morale. Excepţia necompetenţei materiale a instanţei de ocntencios administrativ. 3.Excepţia autorităţii de lucru judecat. Condiţii. 4.Eroare materială nepusă în discuţia părţilor. 5.Expertiză contabilă. Nestabilirea întinderii pagubei materiale.
1.Conform Regulamentului de
organizare și funcţionare a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și
Locuinţei, conducerea Direcţiei generale juridice și contencios exercită căile
de atac pentru și în numele ministrului. Cum, în cauză, recursul a fost
exercitat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinţei prin
directorul general al Direcţiei generale juridice și contencios, rezultă că
excepţia invocată nu are temei legal.
2.Potrivit art.11 din Legea
nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, instanţa de contencios
administrativ este competentă să se pronunţe și asupra daunelor materiale și
morale cerute, atunci când admite cererea principală vizând
anularea actului administrativ vătămător, acţiunea în daune având astfel un
caracter accesoriu. Or,
potrivit prevederilor art.17 C.proc. civ., cererile accesorii sunt în căderea instanţei
competente să judece cererea principală, adică, în cauza de faţă, instanţa de
contencios administrativ, cum corect a reţinut instanţa de fond.
3.În cauza de faţă, care are
aceleași părţi, cu aceleași calităţi, obiectul este diferit de cel soluţionat
prin sentinţa civilă pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială
și de contencios administrativ, în care intimata-reclamantă a renunţat la
judecata capătului de cerere privitor la daune, dar nu a renunţat la însuși
dreptul pretins, singura situaţie în care instanţa ar fi fost obligată să se
pronunţe în fond, potrivit prevederilor art.247 alin.1 C. proc. civ.
4.Pe de altă parte, potrivit
prevederilor art.129 alin.5 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să
stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind
aflarea adevărului în cauză, pe baza aflării adevărului și prin aplicarea
corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice și legale. Or,
Curtea de apel a considerat implicit că petitul acţiunii ar conţine o eroare
materială, fără să fi pus în discuţia părţilor acest aspect.
5. Instanţa era datoare să
stabilească dacă paguba materială este formată din totalitatea
veniturilor pe care societatea comercială le-ar fi putut realiza în perioada în
litigiu, ori dacă paguba este limitată la profitul pe care a fost împiedicată
să-l realizeze în perioada respectivă.
Secţia
de contencios administrativ, decizia nr.1686 din 29 aprilie 2004
Prin sentinţa atacată cu recurs, sentinţa civilă nr.143/CA pronunţată la data de 31 octombrie 2002 în dosarul nr.196/CA/2002, Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială și de contencios administrativ a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C.”P.S.”SA Constanţa și a obligat fostul Minister al Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinţei, actualmente Ministerul Transporturilor, Construcţiilor și Turismului să-i plătească reclamantei suma de 942.254 USD, la data executării, reprezentând despăgubiri civile pentru oprirea activităţii de pilotaj în Portul Constanţa, în perioada 11 august 2000 – 15 februarie 2002, conform raportului de expertiză contabilă.
Totodată, prin aceeași hotărâre, a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea ministerului pârât la plata sumei de 500.000.000 lei prejudiciu moral.
S-a reţinut că societatea comercială reclamantă a cerut obligarea ministerului pârât la plata sumei de 1.400.000 USD reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale și 500.000.000 lei pentru prejudiciul moral, care i-au fost produse prin emiterea de către pârât a ordinelor ilegale nr.508/1999 și nr.595/2000, anulate de instanţele de judecată, prin care a fost oprită să mai efectueze activitatea de pilotaj în Portul Constanţa începând cu data de 16 august 2000.
În motivarea acţiunii, societatea comercială a susţinut că cele două ordine ministeriale au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de fond a motivat, în esenţă, că perioada în care activitatea de pilotaj a reclamantei a fost întreruptă ca urmare a emiterii Ordinului nr.508/1999 de către ministerul pârât a fost de 18 luni, între data de 12 august 2000 și 15 februarie 2002 și că veniturile pe care aceasta a fost împiedicată să le încaseze constituie pagubă pentru societatea comercială, calculată de expertul contabil la suma totală de 942.254 USD.
În ceea ce privește prejudiciul moral, de 500 milioane lei pretins de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că societatea comercială nu a probat că prin actul administrativ anulat ar fi fost vătămate prestigiul și credibilitatea unităţii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Transporturilor, Construcţiilor și Turismului invocând prevederile art.304 pct.7, 8 și 9 C. proc. civ. și susţinând, în esenţă, că instanţa de fond:
- a interpretat greșit actul dedus judecăţii, reclamanta cerând prin acţiune doar daune morale, iar ministerul a fost obligat să achite despăgubiri civile reprezentând veniturile nerealizate de societatea comercială;
- a pus temei pe o expertiză contabilă pe care a contestat-o, expertul contabil refuzând să răspundă la obiecţiunile formulate;
- motivele reţinute sunt contradictorii și străine de natura pricinii.
În cursul judecăţii recursului, ministerul recurent a invocat alte două motive de recurs de ordine publică:
- instanţa de contencios administrativ a considerat greșit că este competentă să soluţioneze acţiunea cu care a fost sesizată, competenţa aparţinând instanţei de drept comun, fiind vorba de o acţiune principală în pretenţii, iar nu de o acţiune accesorie unei acţiuni în anularea unui act administrativ, singura situaţie în care, potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990, competenţa ar fi aparţinut instanţei de contencios administrativ;
- în mod greșit instanţa de fond nu a constatat incidenţa autorităţii de lucru judecat din moment ce, prin sentinţa civilă nr.233/CA/2001, pronunţată de aceeași instanţă, luase act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere privitor la daune.
Totodată, în cursul judecăţii recursului, intimata-reclamantă a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei de calitate a persoanei care a exercitat calea de atac a recursului, arătând că cererea de recurs a fost semnată de directorul general al Direcţiei generale juridice și contencios iar nu de către ministru care, potrivit prevederilor art.35 din Decretul nr.31/1954 exercită drepturile ministerului ca persoană juridică, iar potrivit prevederilor art.46 alin.(2) din Legrea nr.90/2001 și art.4 din H.G. nr.3/2001 reprezintă ministerul ca organ de specialitate al administraţiei publice în relaţiile cu celelalte persoane fizice și juridice și în justiţie.
1. Având în vedere dispoziţiile art.137 alin.(1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este datoare să analizeze prioritar excepţiile de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte constată că excepţia invocată prin întâmpinare nu este întemeiată.
Este adevărat că, potrivit prevederilor art.35 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligaţiile prin organele sale de conducere, iar potrivit dispoziţiilor art.46 alin.(2) din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcţionarea Guvernului României și a ministerelor și dispoziţiilor art. 4 din H.G.nr.3/2001 privind organizarea și funcţionarea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinţei, în vigoare la data respectivă, ministrul este autoritatea care reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte persoane fizice și juridice, cât și în justiţie.
Dar, potrivit prevederilor generale ale Legii nr.90/2001, miniștrii își exercită atribuţiile fie personal, fie folosind aparatul propriu al ministerelor ori instituţiile aflate în subordinea, coordonarea sau autoritatea ministerelor, iar potrivit art.45 din această lege, atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcţionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului.
Or, prin art.2 Secţiunea 30 din Regulamentul de organizare și funcţionare a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinţei, aprobat prin Ordinul nr.1396/27 septembrie 2001 s-a stabilit că, între altele, conducerea Direcţiei generale juridice și contencios exercită căile de atac pentru și în numele ministrului.
Cum, în cauză, recursul a fost exercitat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinţei prin directorul general al Direcţiei generale juridice și contencios, rezultă că excepţia invocată de intimata-reclamantă nu are temei legal.
2. Cu privire la motivele de recurs de ordine publică invocate în cursul judecăţii Înalta Curte reţine că sunt nefondate.
2.1. Referitor la excepţia necompetenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, invocată de recurentă, rezultă că este lipsită de temei legal.
Este necontestat că acţiunea care face obiectul cauzei de faţă are ca obiect daunele pretinse de reclamantă, ca fiind produse ca urmare a emiterii actelor administrative emise de ministerul pârât, anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotărâri irevocabile.
Or, potrivit art.11 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, instanţa de contencios administrativ este competentă să se pronunţe și asupra daunelor materiale și morale cerute, atunci când admite cererea principală vizând anularea actului administrativ vătămător, acţiunea în daune având astfel un caracter accesoriu.
Din prevederile art.12 din Legea nr.29/1990 rezultă că acţiunea în daune poate fi exercitată și separat, atunci când întinderea pagubei nu era cunoscută la data judecării acţiunii principale de anulare a actului administrativ.
Împrejurarea că acţiunea privind daunele este exercitată concomitent cu acţiunea principală în anularea actului administrativ sau este exercitată separat de aceasta, nu schimbă caracterul său accesoriu în raport cu acţiunea în anulare.
Or, potrivit prevederilor art.17 C. proc. civ., cererile accesorii sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, adică, în cauza de faţă, instanţa de contencios administrativ, cum corect a reţinut instanţa de fond.
2.2. Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de recurentul-pârât, rezultă că este neîntemeiată.
În conformitate cu prevederile art.166 C. proc. civ. excepţia puterii lucrului judecat poate fi ridicată, de părţi sau din oficiu, chiar și în faţa instanţei de recurs, iar potrivit prevederilor art.1201 din Codul civil există lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părţi, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Or, în cauza de faţă, care are aceleași părţi, cu aceleași calităţi, obiectul este diferit de cel soluţionat prin sentinţa civilă nr.233/CA/2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială și de contencios administrativ, în care intimata-reclamantă a renunţat la judecata capătului de cerere privitor la daune, dar nu a renunţat la însuși dreptul pretins, singura situaţie în care instanţa ar fi fost obligată să se pronunţe în fond, potrivit prevederile art.247 alin.1 C. proc. civ..
3. Recursul este fondat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.
3.1. Așa cum rezultă din acţiunea introductivă, nemodificată, necompletată și neprecizată în cursul judecăţii, societatea comercială a cerut obligarea ministerului la plata:
- sumei de 1,4 mil.USD, despăgubiri civile pentru daune morale și
- sumei de 500 mil. ROL pentru prejudiciul moral suferit.
Aceste capete de cerere sunt reţinute de instanţa de fond în considerentele hotărârii pronunţate, dar prin dispozitiv sunt acordate despăgubiri civile de 942.254 USD constând în veniturile nerealizate, iar capătul de cerere privind obligarea la 500 mil.ROL prejudiciu moral, a fost respins.
Procedând în acest mod, Curtea de apel a considerat că primul capăt al acţiunii a vizat daunele materiale, iar nu daune morale, cum s-a scris în petitul acţiunii, apreciind implicit că ar fi fost vorba de o eroare, fără să fi pus în discuţia părţilor acest lucru și fără să motiveze în considerentele hotărârii.
Potrivit prevederilor art.129 alin.5 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală, privind aflarea adevărului în cauză, pe baza aflării adevărului și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice și legale.
Or, Curtea de apel a considerat implicit că petitul acţiunii ar conţine o eroare materială, fără să fi pus în discuţia părţilor acest aspect.
3.2. Instanţa de fond și-a întemeiat soluţia în privinţa întinderii prejudiciului material pe concluziile unui expert contabil care a refuzat să răspundă la obiecţiunile formulate de către recurentul-pârât.
Or, instanţa de fond, prin încheierea din ședinţa din 4 iulie 2002 a încuviinţat obiecţiunile formulate de minister și a cerut expertului să răspundă la acestea, iar acesta a motivat că, de fapt, obiecţiunile sunt noi obiective pentru expertiză și că expertiza s-a limitat la obiectivele ce i-au fost stabilite iniţial de instanţă, refuzând în acest fel să completeze raportul de expertiză.
Având în vedere că expertul contabil și-a formulat concluziile pe baza unor evaluări bazate pe date rezultate doar din încasările realizate de societatea comercială în perioadele anterioare și pe evaluări care nu au ţinut cont de aspectele invocate de minister în obiecţiunile vizând existenţa unor contracte de pilotaj pentru perioada în litigiu, dacă navele respective s-au aflat sau nu în port în acea perioadă și au fost pilotate de alte societăţi de pilotaj, dacă obţinerea veniturilor respective presupune sau nu efectuarea unor cheltuieli, plata unor impozite, taxe, contribuţii, etc. , soluţia instanţei este greșită.
Pe de altă parte, instanţa era datoare să stabilească dacă paguba materială este formată din totalitatea veniturilor pe care societatea comercială le-ar fi putut realiza în perioada în litigiu, or este limitată la profitul pe care a fost împiedicată să-l realizeze în perioada respectivă.
Astfel fiind, având în vedere considerentele de mai sus, recursul a fost admis, sentinţa atacată casată, iar cauza trimisă pentru rejudecare.