Constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă. Drepturile soţului supravieţuitor. Neîntrunirea condiţiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999
O.U.G. nr. 214/1999
Pentru a beneficia de
prevederile O.U.G. nr. 214/1999, textul legal impune condiţia luării unei
măsuri administrative abuzive de către organele puterii comuniste, în urma
săvârșirii unei fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) din
ordonanţă, adică exprimarea protestului împotriva dictaturii comuniste,
militarea pentru democraţie, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale,
respectarea drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului,
înlăturarea măsurilor discriminatorii.
Invocarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din ordonanţă nu poate conduce
la admiterea cererii. Acest text se referă la privarea de libertate în locuri
de deţinere sau pentru efectuare de cercetări, ca măsură administrativă.
Or, arestarea lui G.A.N.L. a fost dispusă în cadrul procesual penal și, nu este
îndeplinită condiţia prealabilă impusă de textul art. 3 alin. (1) din
ordonanţă, întrucât fapta nu a fost comisă în scopurile menţionate la art. 2
alin. (1) din ordonanţă, ea fiind săvârșită ca sarcină de serviciu și anterior
instaurării puterii comuniste.
I.C.C.J., secţia de
contencios administrativ,
decizia nr. 1888 din 11 mai
2004
Prin acţiunea formulată la data de 20 decembrie 2002, reclamanta G.S.M., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului general de brigadă G.A.N.L., a solicitat anularea deciziei din data de 1 august 2002 a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă din cadrul Ministerului Justiţiei și obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri care să-i recunoască drepturile invocate în temeiul O.U.G. nr. 214/1999.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că soţul reclamantei, militar de carieră, după abdicarea regelui a fost îndepărtat din armată fiind pensionat înainte de termen. Pentru lupta anticomunistă a fost condamnat, însă ulterior, prin decizia nr. 52 din 9 decembrie 1991 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia militară, a fost achitat. După ce în anul 1956 a fost eliberat din închisoare, a fost supus persecuţiilor și represaliilor politice comuniste. S-a mai arătat în acţiune că membrii familiei au obţinut recunoașterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, cu excepţia defunctului G.A.N.L., cererea fiindu-i respinsă pentru neîndeplinirea dispoziţiilor art. 1, 2 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999.
Prin sentinţa civilă nr. 123 din 17 iunie 2003 a Curţii de Apel Brașov, secţia comercială și de contencios administrativ, acţiunea a fost respinsă ca nefondată, reţinându-se, în esenţă, că situaţiile invocate nu se încadrează în dispoziţiile O.G.nr.214/1999.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, s-a arătat că O.U.G. nr. 214/1999, urmărește un scop reparator precumpănitor moral; că soţul recurentei a răspuns, în perioada 1942 – 24 august 1944 de Centrul Secret de Informaţii nr. 4 Timișoara, activitate încadrată prin hotărârea penală de condamnare la infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare; că în perioada 19 iunie 1952 – 1 iulie 1954 a fost lipsit de libertate prin măsuri administrative abuzive, fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999; că determinantă în aplicarea actului normativ nu este data săvârșirii faptelor, ci existenţa măsurilor represive luate împotriva lor; că după data de 24 august 1947, soţul petentei și-a exprimat protestul împotriva comunismului, cerând contingentului 1947, în calitate de comandant al Cercului Militar Brașov să jure credinţă ţării și regelui; că pentru aceasta a fost îndepărtat din armată la 4 ianuarie 1948, și-a pierdut dreptul la pensie de la data reţinerii, 19 iunie 1952 până în anul 1967, și nu a avut dreptul să-și găsească un loc de muncă potrivit pregătirii sale.
Verificând cauza în funcţie de motivarea recursului în lumina dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat.
G.A.N.L. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 102/1956 a Tribunalului Militar Timișoara la 6 ani detenţie grea și confiscarea averii, pentru că în perioada 1942 - 24 august 1944, în calitate de șef al Centrului Serviciului Secret de Informaţii nr.4 Timișoara, a cunoscut și a raportat Centrului Serviciului Secret de Informaţii București date cu privire la activitatea comuniștilor.
Prin decizia penală nr. 174/1956 a Tribunalului Suprem a fost admis recursul inculpatului, s-a casat sentinţa și s-a redus pedeapsa la 5 ani detenţie grea, constatându-se că este graţiată în baza art.4 din Decretul nr. 421/1955.
Prin decizia penală nr. 52/1991 a Curţii Supreme de Justiţie secţia militară, s-a admis recursul extraordinar, s-au casat hotărârile și s-a dispus achitarea inculpatului, întrucât fapta nu era prevăzută de legea penală.
Se reţine că această condamnare a sus-numitului a fost o condamnare politică, însă nu se încadrează în dispoziţiile O.U.G. nr. 214/1999 modificată.
Textul art.1 și 2 din ordonanţă, precum și titlul ordonanţei, prevăd în mod expres că infracţiunile trebuie să fi fost săvârșite din motive politice (și nu condamnările să fi fost politice).
Or, soţul recurentei nu a comis o astfel de infracţiune, fapta pentru care a fost condamnat fiind săvârșită în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu. De altfel, prin hotărârea de achitare din anul 1991 s-a reţinut că fapta nu reprezenta o infracţiune.
Activitatea reţinută prin hotărârea de condamnare nu circumscrie dispoziţiilor O.U.G. nr. 214/1999 modificată și din următoarele motive:
Textul art.1 din ordonanţă precizează că se are în vedere rezistenţa anticomunistă desfășurată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, adică după instaurarea regimului comunist în România. Art. 2 din ordonanţă detaliază și enumeră infracţiunile săvârșite din motive politice, subliniind că acestea trebuie să fi avut drept scop situaţiile prevăzute la literele „a-e” ale textului.
Așa cum s-a precizat mai sus, faptele reţinute în sarcina numitului G.A.N.L. au fost săvârșite în virtutea atribuţiilor de serviciu ale acestuia, avute anterior datei de 6 martie 1945, astfel că nu au putut fi comise din motive politice, nu au putut să aibă scopul subliniat de art. 2 alin. (1) lit.”a-e” din ordonanţă (exprimarea protestului împotriva dictaturii comuniste, militarea pentru democraţie, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale, respectarea drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului, înlăturarea măsurilor discriminatorii), și nu puteau să îmbrace forma rezistenţei anticomuniste deoarece sus-numitul era în slujba puterii aflate în România până la 6 martie 1945 și, ca reprezentant al statului (al puterii), desfășura și activităţi care îi vizau pe comuniști. G.A.N.L. nu a făcut parte din rezistenţa anticomunistă, fapta pentru care a fost condamnat, nefiind îndreptată împotriva regimului comunist aflat la putere.
Cum textele legale (ale O.U.G.nr.214/1999) sunt clare în enumerarea condiţiilor care trebuie îndeplinite de infracţiunile pentru care se poate acorda calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, susţinerea recurentei în sensul că determinantă în aplicarea actului normativ nu este data săvârșirii faptelor, ci existenţa măsurilor represive luate împotriva lor nu poate fi primită, întrucât este nelegală.
Referitor la perioada arestării, aceasta a fost o măsură penală și nu una administrativă, cum în mod eronat susţine recurenta.
Atât arestarea cât și condamnarea lui G.A.N.L. au fost nedrepte, situaţie care a fost constatată prin decizia nr. 52/1991 a Curţii Supreme de Justiţie,secţia penală, prin care sus-numitul a fost achitat, însă nu sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 214/1999.
În ce privește pierderea dreptului la pensie în perioada 19 iunie 1952 – 1967, se constată că, prin sentinţa civilă nr. 4326/2003 a Tribunalului Brașov, secţia comercială și de contencios administrativ, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice și Ministerul Apărării Naţionale, a fost obligat să plătească reclamantei pensia cuvenită defunctului său soţ la valoarea actualizată.
Sistarea pensiei dispusă în anul 1952, precum și scoaterea din rândurile armatei dispusă în anul 1948, nu sunt măsuri administrative în înţelesul art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, deși este de necontestat că au fost abuzive.
Pentru a beneficia de prevederile acestui act normativ, textul legal impune condiţia luării unei măsuri administrative abuzive de către organele puterii comuniste, în urma săvârșirii unei fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) din ordonanţă. Or, așa cum s-a precizat mai sus, fapta reţinută în sarcina soţului decedat al recurentei nu a avut drept scop situaţiile enunţate la lit. „a-e” ale art.2 alin.1 din O.U.G. nr. 214/1999.
Invocarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din ordonanţă nu poate conduce la admiterea cererii. Acest text se referă la privarea de libertate în locuri de deţinere sau pentru efectuare de cercetări, ca măsură administrativă. Or, arestarea lui G.A.N.L. a fost dispusă în cadrul procesual penal și oricum, așa cum s-a analizat mai sus, nu este îndeplinită condiţia prealabilă impusă de textul art. 3 alin. (1) din ordonanţă, întrucât fapta nu a fost comisă în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) din ordonanţă, ea fiind săvârșită ca sarcină de serviciu și anterior instaurării puterii comuniste.
Cât privește susţinerea recurentei în sensul că după 24 august 1947, soţul său și-a exprimat protestul împotriva comunismului, cerând contingentului 1947 să jure credinţă ţării și regelui și că pentru aceasta a fost îndepărtat din armată, Curtea constată că nu sunt dovezi în acest sens, pe de o parte și, pe de altă parte, această situaţie nu se regăsește printre cele enumerate de textul art. 3 lit.”a-e” din O.U.G. nr. 214/1999 (privare de libertate, internare în spitale de psihiatrie, strămutare, deportare).
Referitor la împrejurarea că reclamanta și fiicele sale au obţinut recunoașterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, Curtea constată că au fost avute în vedere dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 pentru considerente care exced cauzei de faţă, care nu pot fi analizate în acest cadru procesual și care nu influenţează soluţionarea pricinii.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de recurs care să poată fi analizate din oficiu conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.