Ordin al ministrului justiţiei de eliberare din funcţie a unui procuror șef. Nelegalitatea ordinului. Competenţa Consiliului Superior al Magistraturii privind revocarea din funcţie a magistraţilor
Index alfabetic : Consiliul Superior al Magistraturii
Ordin de eliberare din funcţie
Magistrat
Ministrul justiţiei
Procuror
Revocare din funcţie
Legea nr. 92/1992, art.66
Conform art. 66 alin. ultim din Legea nr. 92/1992 republicată, ministrul justiţiei avea posibilitatea de a propune revocarea din funcţia de conducere, dacă se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei de conducere, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinar. Astfel, în ambele cazuri, ministrul putea doar propune, dar nu și dispune sancţiuni.
Așadar, în ipoteza în care persoana în cauză dădea dovadă de lipsă de aptitudini manageriale, ministrul justiţiei avea posibilitatea de a propune revocarea din funcţie, hotărârea de revocare urmând a fi luată însă de Consiliul Superior al Magistraturii.
În ipoteza în care persoana în cauză, deși era un bun manager, săvârșea o abatere disciplinară care, fără a avea neapărat legătură cu funcţia de conducere, reprezenta o abatere de la îndatoririle de serviciu obișnuite ale unui magistrat sau o comportare care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, ministrul justiţiei urma să pună în executare sancţiunea disciplinară stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de Disciplină, după cum persoana în cauză era judecător sau procuror.
I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal,
decizia nr. 8537 din 26 noiembrie 2004
Notă: Legea nr. 92/1992 a fost abrogată de Legea nr.303/204 și Legea nr.304/2004.
Prin acţiunea înregistrată la data de 19 noiembrie 2003 reclamanta G.D. a solicitat constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr.2971/C din 16 octombrie 2003 al Ministrului Justiţiei prin care a fost eliberată din funcţia de procuror șef al Serviciului de Analiză a Criminalităţii și Statistică Judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pe motiv că a fost dat cu încălcarea prevederilor art.268 alin. (2) din Legea nr.53/2003.
Reclamanta a mai solicitat instanţei să constate în subsidiar că potrivit art.66 alin. ultim din Legea nr.92/1992 Ministrul Justiţiei nu avea competenţă materială să emită Ordinul nr. 2971/C din 16 octombrie 2003.
Totodată, s-a solicitat a se dispune acordarea drepturilor bănești aferente funcţiei de care a fost lipsită începând cu data ordinului contestat, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2003 reclamanta și-a precizat acţiunea, în sensul că solicită în baza art.1311 alin.3 din Legea nr.92/1992 republicată, anularea Ordinului nr.2971/C din 16 octombrie 2003 al Ministrului Justiţiei, reintegrarea în funcţie și acordarea drepturilor bănești aferente funcţiei, începând cu data emiterii actului atacat.
Reclamanta a arătat că ordinul a cărui anulare o solicită a fost emis în temeiul art.69 alin. (2) din Legea nr.92/1992, că potrivit acestor dispoziţii Ministrul are competenţă numai în ceea ce privește promovarea și transferarea procurorilor, iar nu și cu privire la revocarea acestora din funcţia de conducere, întrucât această atribuţie este dată în competenţa exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii.
Reclamanta a mai susţinut că, potrivit art. 66 alin. final din Legea nr.92/1992 republicată, pe durata îndeplinirii funcţiei de conducere Ministrul Justiţiei poate propune revocarea din funcţie, dar numai în două cazuri, respectiv în situaţia în care se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare și că în ambele situaţii măsura revocării este de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii.
Nici în cazul sancţiunii disciplinare a eliberării din funcţia de conducere, sancţiunea nu poate fi dispusă de Ministrul Justiţiei, ci de Comisia de Disciplină a Ministerului Public, fiind obligatorie procedura prevăzută la Titlul VII din Legea nr.92/1992, republicată.
În această ultimă ipoteză, ministrul justiţiei poate doar să aplice sancţiunea disciplinară dacă aceasta ar fi dispusă de Comisia Disciplinară, dar, în cauză, ordinul atacat nu a fost emis în vederea aplicării unei astfel de sancţiuni.
În plus, a arătat reclamanta, actul atacat nu cuprinde nici motivele care au determinat luarea măsurii revocării sale din funcţia de conducere, deși promovarea sa în funcţie a fost realizată în baza calificativelor acordate an de an, a activităţii meritorii pe care a desfășurat-o pe plan profesional.
În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr.53/2003, ale art.66 din Legea nr.92/1992 și cele ale art.1 din Legea nr.29/1990.
Curtea de Apel București, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.2128 din 16 decembrie 2003, a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile invocată din oficiu, a admis acţiunea reclamantei, a anulat Ordinul nr.2971/C din 16 octombrie 2003 emis de Ministrul Justiţiei și a obligat Ministerul Justiţiei la plata către reclamantă a drepturilor bănești aferente funcţiei din care a fost eliberată, începând cu data de 1 noiembrie 2003 la zi. Totodată, instanţa de fond a luat act că nu s-au mai solicitat cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că temeiul de drept în baza căruia s-a emis ordinul se referă doar la „promovarea și transferarea” procurorilor în funcţiile din Ministerul Public, iar nu și la eliberarea din funcţie.
Pe de altă parte, s-a reţinut că pârâtul nu a indicat ca temei de drept a măsurii dispuse art.123 lit.e1 din Legea nr.92/1992, republicată și modificată prin O.U.G.nr.179/1999 și nici eventuale abateri săvârșite de reclamantă pentru a justifica luarea unei astfel de măsuri, fiind ignorate atât dispoziţiile art.125 din aceeași lege privind obligativitatea efectuării cercetării prealabile, cât și dispoziţiile art.126 -127 din lege.
S-a mai reţinut și că în situaţia în care ordinul atacat a fost emis pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei de conducere sau pentru săvârșirea unei abateri disciplinare nu au fost respectate dispoziţiile art.66 alin final din Legea de organizare judecătorească.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, Ministerul Justiţiei, invocând dispoziţiile art.304 pct.7, 9 și 10 coroborate cu dispoziţiile art.312 și 313 C. proc. civ., raportate la prevederile art.14 și 15 din Legea nr.29/1990.
Printr-un prim motiv de recurs se susţine că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art.304 pct.7 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că, deși instanţa de fond, respingând excepţia invocată din oficiu, a constatat că acţiunea este întemeiată și a admis-o în baza art.1 și 11 din Legea nr.29/1990, totuși, în motivarea soluţiei se referă la dispoziţiile art.1311 alin.1 coroborate cu cele ale art.123 lit.e din Legea nr.92/1992 și reţine că ordinul de sancţionare poate fi contestat în termen de 30 de zile de la comunicare la instanţa de contencios competentă. Se mai susţine, pe de o parte, că deși prima instanţă soluţionează contestaţia în temeiul Legii nr.29/1990, motivarea soluţiei se întemeiază numai pe invocarea dispoziţiilor Legii nr.92/1992, ceea ce în opinia recurentului este total greșit, pe motiv că împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate magistraţilor în conformitate cu dispoziţiile art.123 din lege, cel sancţionat poate face contestaţie care se judecă de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în Complet de 9 judecători, potrivit art.129 din Legea nr.92/1992.
Pe de altă parte, se susţine și că nu puteau fi invocate, în sprijinul soluţiei nici dispoziţiile art.1311 alin.3 din Legea nr.92/1992, întrucât acestea se referă la alte categorii de personal.
Printr-un alt motiv de recurs, se apreciază că acţiunea reclamantei trebuia respinsă ca inadmisibilă, Legea nr.92/1992 neprevăzând o cale de atac împotriva actului emis de ministrul justiţiei în astfel de situaţii.
Recurentul mai susţine și că prin înscrisurile pe care „le anexează la cererea de recurs” se dovedește, pe de o parte, că intimata „s-ar putea să fi prejudiciat posibilitatea de a urmări penal un număr de cauze aflate sub anchetă”, iar, pe de altă parte, că intimata-reclamantă și-a dat consimţământul să fie numită (delegată) într-o altă funcţie, emiţându-se și ordinul nr.3457/C/26 noiembrie 2003, acţiunea sa apărând astfel ca lipsită de obiect.
În plus, recurentul arată și că postul ocupat iniţial de intimată a fost desfiinţat prin Ordinul nr.3765/2003 începând cu data de 24 decembrie 2003 și că în condiţiile arătate în mod greșit, instanţa de fond a acordat drepturile bănești prevăzute de art.11 din Legea nr.29/1990.
Recursul este nefondat.
Referitor la primul motiv de recurs se constată că acesta nu este fondat, întrucât instanţa de fond a avut în vedere raportul între norma specială (Legea nr.92/1992) și norma generală (Legea nr.29/1990), în sensul că norma specială se completează cu norma generală în măsura în care nu derogă de la aceasta.
Prin urmare, nu se poate reţine că aspectele ce ţin de aplicarea acestor dispoziţii din perspectiva raportului mai sus arătat constituie motive contradictorii, în înţelesul art.304 pct.7 C. proc. civ.. Dimpotrivă, astfel cum corect a reţinut și instanţa de fond, în conformitate cu dispoziţiile art.1311 alin.3 din Legea nr.92/1992 ordinul emis de ministrul justiţiei poate fi contestat la instanţa de contencios administrativ competentă, fiind aplicabile și dispoziţiile art.3 pct. 1 C. proc. civ.
În cauză, nici nu s-a susţinut că ar fi existat o decizie a Consiliului Superior al Magistraturii sau a Comisiei de Disciplină pentru a se putea urma calea de atac prevăzută de art.129 din Legea nr.92/1992 (când contestaţia se soluţiona de Curtea Supremă de Justiţie în complet format de 9 judecători).
Prin O.U.G. nr.179/1999, după art.130 din Legea nr.92/1992 republicată, s-a introdus articolul 1311 care la alin. (1) prevede într-adevăr, că și personalul de specialitate din cadrul Ministerul Justiţiei și din Institutul Naţional al Magistraturii răspunde disciplinar pentru săvârșirea abaterilor prevăzute la art.122, care se aplică în mod corespunzător. Numai că alin. (2) și 3 al art.1311 se referă atât la atribuţiile ministrului justiţiei în aplicarea sancţiunilor disciplinare, cât și la calea de atac împotriva ordinului de sancţionare emis potrivit art.1311 alin. (2), nefăcându-se distincţie între judecători, procurori și personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor.
De altfel, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese în Legea nr.92/1992, ordinul atacat datorită naturii sale juridice de act administrativ, poate, fi supus în temeiul Legii nr.29/1990, controlului instanţei de contencios administrativ.
Nici motivul de recurs potrivit căruia acţiunea este inadmisibilă întrucât eliberarea din funcţia de conducere urmează a se realiza de către ministrul justiţiei la propunerea procurorului general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, iar Legea nr.92/1992 nu a prevăzut nici o cale de atacat asupra ordinului, nu este întemeiat.
O interpretare în sensul celei propuse de recurent (a prohibirii exercitării de către magistrat a căii de atac în justiţie împotriva hotărârii de revocare dintr-o funcţie de conducere în alte cazuri decât atunci când revocarea s-a dispus ca măsură disciplinară) ar avea ca urmare împiedicarea acesteia de a-și apăra în justiţie drepturile recunoscute în virtutea raportului de funcţie consecinţă evident inacceptabilă faţă de textele constituţionale (art.21 și 152), precum și de cele ale art.6 pct.1 și art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.
Este necontestat că ordinul nr.2971/C din 16 octombrie 2003 al ministrului justiţiei prin care s-a dispus eliberarea din funcţia de conducere a intimatei-reclamante a fost emis în temeiul art.69 alin. (2) din Legea nr.92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr.179/1999.
În conformitate cu dispoziţiile art.69 alin. (2) din Legea nr.92/1992 republicată, „promovarea și transferarea procurorilor în funcţiile din Ministerul Public se face de către ministrul justiţiei, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege”.
Prin urmare, astfel cum corect a reţinut și instanţa de fond, Ministrul Justiţiei nu avea competenţa de a dispune revocarea din funcţie pe acest temei, această atribuţie fiind în competenţa exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii.
În ceea ce privește revocarea din funcţia de conducere, la data emiterii ordinului atacat era în vigoare un text special, respectiv art.66 alin. ultim din Legea nr.92/1992 republicată.
Conform art. 66 alin. ultim din Legea nr. 92/1992 republicată, ministrul justiţiei avea posibilitatea de a propune revocarea din funcţia de conducere, dacă se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei de conducere, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare, în ambele cazuri, ministrul putea doar propune, dar nu și de a dispune sancţiuni.
Așadar, în ipoteza în care persoana în cauză își îndeplinea necorespunzător sarcinile specifice funcţiei de conducere, deci în ipoteza în care dădea dovadă de lipsă de aptitudini manageriale, ministrul justiţiei avea posibilitatea de a propune revocarea din funcţie, hotărârea de revocare urmând a fi luată însă de Consiliul Superior al Magistraturii.
În ipoteza în care persoana în cauză, deși era un bun manager, a săvârșit o abatere disciplinară care, fără a avea neapărat legătură cu funcţia de conducere, reprezintă o abatere de la îndatoririle de serviciu obișnuite ale unui magistrat sau o comportare care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, ministrul justiţiei urma să pună în executare sancţiunea disciplinară stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de Disciplină, după cum persoana în cauză era judecător sau procuror. Una dintre sancţiunile disciplinare care putea fi astfel stabilită era eliberarea din funcţia de conducere ocupată – art.1231 lit.e). În cazul celorlalte sancţiuni disciplinare, respectiv cele prevăzute de aret.123 lit.a) - e) și f), în cazul în care se consideră necesar ca pe lângă sancţiunea disciplinară să se dispună revocarea acestuia din funcţia de conducere, Ministrul Justiţiei urma să propună această măsură Consiliului Superior al Magistraturii.
De altfel, ordinul atacat nici nu a fost întemeiat pe acest text și nici nu s-a pretins că ar exista vreuna din situaţiile arătate, făcându-se doar remarci irelevante juridic în sensul că „s-ar putea să fi prejudiciat”…
În consecinţă, ministrul justiţiei nu avea competenţa de a dispune eliberarea din funcţia de conducere ca sancţiune disciplinară, întrucât în acest caz, era necesar să fi fost săvârșită vreuna din abaterile disciplinare prevăzute de art.122 din Legea nr.92/1992, fiind obligatorie efectuarea cercetării prealabile. În cazul procurorilor, abaterea disciplinară urma a fi analizată de Comisia de Disciplină a Ministerului Public, fiind aplicabile dispoziţiile art.127 – 129 din Legea nr.92/1992 republicată.
Referitor la motivul de recurs potrivit căruia litigiul ar fi rămas fără obiect se constată că înscrisurile despre care se susţine că sunt „anexate” motivelor de recurs și care constituie temeiul acestei susţineri nu au fost însă depuse la dosarul cauzei.
Nici repunerea reclamantei în situaţia anterioară emiterii actului constatat a fi nelegal nu poate constitui un motiv de nelegalitate a sentinţei atacate, ci dimpotrivă, se constată că această soluţie este în concordanţă deplină cu dispoziţiile art. 1 și 11 din Legea nr.29/1990.
Prin urmare, recursul a fost respins ca nefondat.