Universitate particulară neacreditată. Scutire de plata taxelor vamale pentru importuri. Neîntrunirea condiţiilor legale. Noţiunea de acreditare a instituţiilor de învăţământ superior
Index alfabetic : Acreditare
Taxă vamală
Scutire de taxe vamale
Universitate particulară
Instituţie de învăţământ superior
Învăţământ superior
Legea nr. 84/1995, art. 173 alin. 3
Legea nr. 88/1993, art. 2
Potrivit dispoziţiilor art.173 alin. (3) din Legea Învăţământului nr.84/1995, republicată, „Documentaţia tehnică și materialele pentru construcţii destinate învăţământului de stat și celui particular acreditat, precum și achiziţionarea de aparatură, utilaje, fond de carte, publicaţii și dotări pentru procesul didactic sunt scutite de TVA și de taxe vamale”.
Rezultă din interpretarea literală și teleologică a textului de lege mai sus citat că facilităţile acordate de legiuitor se referă strict la învăţământul de stat și la cel particular acreditat, adică recunoscut și respectiv, atestat conform dispoziţiilor legale exprese în acest sens și cuprinse în Legea nr.88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior și recunoașterea diplomelor.
Cu alte cuvinte, noţiunea de „acreditare” în sensul Legii nr.84/1995 presupune constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute în Legea specială (Legea nr.88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior) care cuprind două faze: autorizarea de funcţionare provizorie; acreditarea.
Este evident, așadar, că numai după realizarea celei de a doua faze, procesul acreditării este încheiat, iar pe baza raportului Consiliului Naţional de Evaluare Academică și Acreditare (C.N.E.A.A) Guvernul elaborează legea de înfiinţare a instituţiei respective.
În consecinţă, numai după această dată, (data acreditării prin lege) instituţia de învăţământ superior dobândește personalitate juridică și face parte conform art.103 (2) din Legea nr.84/1995 din sistemul naţional de învăţământ, fiindu-i aplicabile dispoziţiile acestei legi, respectiv art.173 alin. (3).
I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal,
decizia nr.8637 din 30 noiembrie 2004
Prin acţiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel București, secţia de contencios administrativ, reclamanta Fundaţia R.M. – Universitatea „S.H.” București a chemat în judecată în calitate de pârâţi Ministerul Finanţelor Publice și Direcţia Generală a Vămilor, pentru ca instanţa prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr.461/2002, precum și a procesului-verbal nr.21724/F/2002.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat în luna iulie 2002 de Direcţia Generală a Vămilor – Direcţia Supraveghere Vamală și Luptă împotriva Fraudelor Vamale, a fost obligată la plata sumei de 16.873.909.961 lei cu titlu de datorie vamală pentru importurile efectuate în perioada 1998 – 2001.
Reclamanta susţine că nu datorează această sumă deoarece beneficiază de facilităţile prevăzute în art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995 republicată, în perioada supusă controlului fiind universitate acreditată ca parte componentă a Fundaţiei „R.M.”.
Curtea de Apel București a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că la data importurilor efectuate în perioada supusă controlului, reclamanta, ca instituţie de învăţământ superior, nu era acreditată, ci în curs de acreditare, acreditarea fiind obţinută la 5 iulie 2002 prin Legea nr.443 din 5 iulie 2002.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta Fundaţia R.M. – Universitatea „S.H.” București.
În motivarea recursului său, recurenta-reclamantă a susţinut că:
- în mod greșit instanţa și-a motivat sentinţa în raport de adresa nr.43755/2000 emisă de Ministerul Educaţiei Naţionale prin care se face cunoscut că la data importurilor, Universitatea nu era acreditată;
- instanţa a considerat în mod greșit că „acreditarea” a fost obţinută odată cu Legea nr.443/2002 prin care se înfiinţează Universitatea „S.H.”;
- procedura de acreditare a facultăţilor constituie un proces anterior înfiinţării prin lege;
- Ministerul Educaţiei Naţionale nu este în drept să interpreteze legea, adresa nr.43755/2000 fiind contrară dispoziţiilor legale.
Recursul este nefondat.
Problema de drept ce urmează a fi dezlegată și de a cărei rezolvare depinde soluţionarea prezentului recurs este aceea de a stabili cui a înţeles legiuitorul să acorde facilităţile prevăzute de art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995 republicată și legat de aceasta, ce presupune noţiunea de „acreditare” raportat la învăţământul particular.
Sub acest aspect Curtea reţine următoarele:
În perioada 1998 - 2001, recurenta-reclamantă a efectuat un număr de 77 de operaţiuni de import definitiv, pentru care iniţial a beneficiat de scutire de la plata drepturilor vamale, pentru ca ulterior, prin actul de control contestat să se constate că nu putea beneficia de facilităţile prevăzute în art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995 republicată, deoarece nu era acreditată.
Potrivit dispoziţiilor art.173 alin. (3) din Legea Învăţământului nr.84/1995, republicată, „Documentaţia tehnică și materialele pentru construcţii destinate învăţământului de stat și celui particular acreditat, precum și achiziţionarea de aparatură, utilaje, fond de carte, publicaţii și dotări pentru procesul didactic sunt scutite de TVA și de taxe vamale”.
Rezultă din interpretarea literală și teleologică a textului de lege mai sus citat că facilităţile acordate de legiuitor se referă strict la învăţământul de stat și la cel particular acreditat, adică recunoscut și respectiv, atestat conform dispoziţiilor legale exprese în acest sens și cuprinse în Legea nr.88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior și recunoașterea diplomelor.
Altfel spus, instituţiile de învăţământ particular nu pot face parte din sistemul naţional de învăţământ pentru a le fi aplicabile dispoziţiile Legii nr.84/1995 (Legea învăţământului) decât dacă sunt acreditate în condiţiile Legii nr.88/1993.
În acest sens, art.103 alin. (2) din Legea nr.84/1995 prevede în mod expres că „instituţiile și unităţile de învăţământ particular acreditate fac parte din sistemul naţional de învăţământ și educaţie și se supun dispoziţiilor prezentei legi”.
Cu alte cuvinte, noţiunea de „acreditare” în sensul Legii nr.84/1995 presupune constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute în Legea specială (Legea nr.88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior) care cuprind două faze:
- autorizarea de funcţionare provizorie
- acreditarea
Este evident, așadar, că numai după realizarea celei de a doua faze, procesul acreditării este încheiat, iar pe baza raportului Consiliului Naţional de Evaluare Academică și Acreditare (C.N.E.A.A) Guvernul elaborează legea de înfiinţare a instituţiei respective.
În cauza dedusă judecăţii, Universitatea „S.H.” (care de altfel este o persoană juridică distinctă de Fundaţia R.M.) a fost acreditată și respectiv înfiinţată prin Legea nr.443/2002, deci ulterior efectuării importurilor ce au făcut obiectul controlului efectuat de organele Direcţiei Generale a Vămilor.
În consecinţă, numai după această dată, (data acreditării prin lege) instituţia de învăţământ superior dobândește personalitate juridică și face parte conform art.103 (2) din Legea nr.84/1995 din sistemul naţional de învăţământ, fiindu-i aplicabile dispoziţiile acestei legi, respectiv art.173 alin. (3).
A accepta susţinerea recurentei-reclamante în sensul că „acreditarea” este anterioară „înfiinţării” prin lege, cele două noţiuni având consecinţe diferite, ar însemna ca acreditarea ca formă finală de recunoaștere a unităţii de învăţământ superior, să depindă fie de voinţa unităţii de învăţământ, fie de voinţa autorităţii statale chemate să verifice îndeplinirea condiţiilor de acreditare, ceea ce ar contraveni scopului final al Legii nr.88/1993.
De altfel, în ipoteza în care „acreditarea” ar fi fost obţinută anterior publicării Legii nr.443 din 5 iulie 2002 de înfiinţare a Universităţii „S.H.”, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, o astfel de dovadă ar fi putut fi prezentată, ceea ce în cauză nu s-a realizat, nici cu ocazia judecăţii în fond și nici în recurs.
Este de menţionat și faptul că Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art.129 (4) și (5) C. proc. civ. pentru a înlătura orice dubiu cu privire la noţiunea de „acreditare” și la efectele și respectiv consecinţele finalizării procesului de acreditare, a solicitat pe cale de adresă relaţii în acest sens de la singurele autorităţi abilitate să aprecieze asupra procesului de acreditare cu privire la unităţile de învăţământ superior din cadrul învăţământului particular, respectiv Consiliul Naţional de Evaluare Academică și Acreditare și Ministerul Educaţiei, Cercetării și Tineretului.
Prin răspunsurile primite și aflate la dosar aceste autorităţi au confirmat încă o dată în mod explicit raportându-se la dispoziţiile cuprinse atât în Legea nr.88/1993, cât și în Legea nr.84/1995, că recurenta-reclamantă Universitatea „S.H.” a fost acreditată și recunoscută ca unitate de învăţământ superior prin Legea nr.443/2002 publicată în M. Of. nr.491/2002.
Așa fiind, facilităţile prevăzute de art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995 republicată, nu i se puteau aplica anterior acestei date, textul de lege referindu-se exclusiv la învăţământul de stat și la cel particular acreditat.
Cum la data importurilor efectuate în perioada 1998 – 2001, recurenta-reclamantă era în curs de acreditare (autorizată provizoriu) dar nu acreditată, în mod corect, organele de control au stabilit că acesteia nu îi erau aplicabile dispoziţiile art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995, taxele vamale fiind datorate.
În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.