Persecutat etnic. Cazul persoanei născută în perioada refugiului părinţilor
De drepturile reglementate prin O.G.
nr.105/1999 beneficiază și persoana născută după data refugiului părinţilor,
datorată persecuţiei etnice.
Secţia
de contencios administrativ, decizia nr.159 din 1 ianuarie 2003
Reclamantul L.M. a solicitat anularea Hotărârii nr.975 din9 aprilie 2002 emisă de Casa Judeţeană de Bihor cu care i s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiar al Ordonanţei de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000 și Ordonanţei de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum și Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Guvern nr.105/1999.
În motivarea cererii introduse reclamantul a învederat că părinţii săi, împreună cu cei 6 fraţi ai săi, au fost expulzaţi în septembrie 1940 de autorităţile horthyste din localitatea de domiciliu Mihai Bravu, aflată pe teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, și obligaţi astfel să se refugieze în judeţul Timiș Torontal, comuna Urseni. La data când s-a făcut expulzarea familiei el era conceput, născându-se în comuna Urseni la 2 februarie 1941.
Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa nr258/CA din 13 mai 2002 a admis acţiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G.nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
În considerentele sentinţei pronunţate prima instanţă a reţinut că
strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului
ocupat, este o modalitatre de persecuţie etnică și că această persecuţie a
durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutaţi de
folosinţa locuinţei lor ca și de cea a bunurilor. Totodată, instanţa a apreciat
că și copiii născuţi în localitatea în care părinţii au fost strămutaţi au
același statut cu aceștia, respectiv că au suferit persecuţii din motive
etnice pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul, și
care este cuprinsă între data nașterii și data retrocedării teritoriului
românesc, când a încetat motivul strămutării.
Sentinţa a fost recurată de către intimată.
Prin motivele de casare formulate în scris, recurentul a susţinut că strămutarea în altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de persecuţie etnică, cu condiţia ca persoana care o reclamă să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speţă, fătul conceput neavând capacitatea de folosinţă și nici de domiciliu.
Recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuiește la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe
lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată
fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de
către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de
îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra
bunurile minorului.
Drepturile și obligaţiile părintești sunt enumerate generic în conţinutul art.101, 105, 107 ș.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din Codul Familiei.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor și pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinţii săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea
raţionamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte
fragedă nu împărtășește condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi este
eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor
moravuri ( art.5 din codul civil).
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 este străin pricinii.
Soluţia ca și motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate exprimă un mod corect și uman de înţelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.
Faţă de considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.