Taxă vamală. T.V.A. Scutiri pentru materiale importate de investitor și folosite în procesul propriu de producţie
Agentul economic investitor beneficiază
de scutirea de la plata taxelor vamale și T.V.A. pentru pordusele pe care le
importă pentru realizarea unei activităţi productive, chiar dacă nu are spaţii
industriale suficiente, mijloace de producţie și forţă de muncă proprii, ci le
închiriază sau le obţine de la un partener în baza unui contract de închieriere
ori de colaborare.
(Secţia de contencios administrativ,
decizia nr.795 din 27 februarie 2003)
Societatea Comercială „R. A. G.” SRL a chemat în judecată Direcţia Generală a Vămilor și Direcţia Regională Vamală Timișoara, solicitând anularea deciziilor din 2 februarie 2001 emise de directorul general al D.G.V. și din 13 noiembrie 2000 emise de directorul Direcţiei Regionale Vamale Timișoara, precum și a actelor constatatoare întocmite de Biroul Vamal Timișoara, ca nelegale.
Reclamanta a arătat că este titulara unei autorizaţii de perfecţionare active, în baza căreia a desfășurat o activitate de prelucrare a materiilor prime din import, realizând o producţie de încălţăminte de lux, destinată exportului.
Curtea de Apel Timișoara, Secţia comercială și de contencios administrativ a admis acţiunea astfel cum a fost formulată reţinând, în esenţă, că potrivit textului mai sus menţionat, reclamanta beneficiază de scutirea de la plata taxelor vamale și a T.V.A. pentru produsele pe care le-a importat și folosit efectiv în producţia proprie.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timișoara în numele și pentru Direcţia Generală a Vămilor, susţinând că prevederile art.7 din Legea nr.57/1993 nu sunt aplicabile în cauză, recurenta nedovedind că a început și desfășurat o activitate proprie de producţie, produsele finite fiind realizate de o altă societate comercială (SC „F.” SA) în urma unui contract de prestări de servicii.
Se precizează că la data efectuării importurilor pentru care reclamanta a beneficiat de scutire de la plata taxelor vamale și a T.V.A., aceasta nu deţinea utilaje proprii și nici forţă de muncă specializată, calificată, în domeniul producţiei de încălţăminte.
Recursul este nefondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că societatea comercială reclamantă, la 30 martie 1996, urmare contractului încheiat cu firma italiană „A. G.” a obţinut dreptul de a produce încălţăminte în România sub firma acesteia, societatea italiană fiind titulară de marcă.
Pentru realizarea producţiei, materiile prime, materialele consumabile și accesoriile necesare au fost importate de la firma italiană și expediate fără facturare, după recepţionarea și înregistrarea lor în fișele de magazie și evidenţa contabilă proprie, către prestatorul de servicii – S.C. „F.” SA – cu care încheiase contract de închiriere pentru spaţiile industriale și utilajele necesare și un contract de prestări servicii industriale.
Potrivit clauzelor contractuale, societatea reclamantă a asigurat baza materială pentru confecţionarea încălţămintei, documentaţia și asistenţa tehnică permanentă și, totodată, a făcut plata execuţiei produselor finite realizate de prestator.
În legătură cu asigurarea bazei materiale, expertiza tehnică efectuată în cauză a constatat că, deosebit de materiile prime și materialele importate, precum și de spaţiile de producţie industriale, reclamanta a pus la dispoziţia prestatorului și 12 utilaje necesare pentru confecţionarea încălţămintei.
Potrivit art.13 din Legea nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, astfel cum a fost modificat prin art.7 din Legea nr.57/1993, „Sunt scutite de la plata taxelor vamale materiile prime, materialele consumabile, piesele de schimb și componentele importate, necesare și folosite efectiv în producţia proprie, pe o perioadă de 2 ani calculată de la data punerii în funcţiune a obiectivului sau, după caz, de la data începerii activităţii, în raport cu forma juridică a investiţiei străine”.
Or, în cauză, cerinţele prevăzute în textul precitat sunt îndeplinite, cum corect a constatat și instanţa de fond inclusiv în privinţa sensului sintagmei „producţie proprie”.
Astfel, împrejurarea că un agent economic nu are spaţii industriale suficiente, mijloace de producţie și forţă de muncă proprii, ci le închiriază sau le obţine de la un partener în baza unui contract de închiriere ori de colaborare, nu conduce la concluzia că un asemenea agent nu poate realiza activitate productivă.
De altfel, Ordonanţa Guvernului nr.3 din 16 ianuarie 1996 privind calificarea noţiunii de producţie proprie în aplicarea regimului vamal prevede în articolul unic faptul că „prin producţie proprie în aplicarea regimului vamal aferent investiţiilor străine(...) se înţelege folosirea efectivă a materiilor prime, materialelor, pieselor de schimb și componentelor importate care se încadrează la un cod tarifar de 6 sau 8 cifre din Tariful Vamal de Import al României, supuse unor procese de prelucrare, transformare sau asamblare în vederea obţinerii unor bunuri cu caracteristici tehnico-funcţionale sau de altă natură, distincte faţă de cele ale bunurilor importate, încorporate fizic sau valoric în produsul nou rezultat care se încadrează la rândul său la un alt cod tarifar de 6 sau 8 cifre prevăzut în Tariful Vamal de Import al României”.
Or, în cauză, materialele și materiile prime importate se regăsesc în totalitatea lor, fizic și valoric, încorporate în produsele finite (încălţăminte) obţinute printr-un proces tehnologic de prelucrare și transformare derulat în spaţii proprii și închiriate, cu utilaje și personal calificat, proprii ori prin colaborare, produse care se încadrează la o altă poziţie tarifară prevăzută în Tariful Vamal de Import al României.
Recursul a fost respins ca nefondat.