Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii
Legea nr.29/1990, art.9
Suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii
presupune întrunirea cumulativă a două condiţii legale, privitoare la existenţa
unor cazuri bine justificate și la iminenţa producerii unei pagube.
(Secţia de contencios administrativ, decizia nr.4388 din
4 decembrie 2003)
Curtea de Apel București, Secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.542 din 16 aprilie 2003, a respins cererea formulată de Direcţia Silvică Ialomiţa, privind suspendarea executării poziţiei 23 din anexa 5 a Hotărârii Guvernului nr.363 din 15 aprilie 2002, până la soluţionarea acţiunii.
S-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat și nici a faptului că prin suspendarea executării actului s-ar putea preveni producerea unei pagube iminente; totodată, că, acţiunea a fost soluţionată, în dosarul nr.332/1992, prin respingere.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Regia Naţională a Pădurilor prin Direcţia
Silvică Slobozia, susţinând, în esenţă, că se impune suspendarea executării
Hotărârii Guvernului nr.362/2002, privind atestarea apartenenţei la domeniul
public al judeţului Brăila, precum și a municipiului orașelor și comunelor din
judeţ, a Cabanei V., cuprinsă în anexa 5, întrucât aceasta este folosită prin
destinaţie de către Direcţia Silvică Ialomiţa.
Recursul este nefondat.
Potrivit art.9 din Legea nr.29/1990, în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii.
Or, în cauză, nu sunt întrunite cele două cerinţe esenţiale ale textului, referitoare la cazuri bine justificate și la iminenţa unei pagube.
Astfel, din actele dosarului nu rezultă existenţa unui caz bine justificat și
nici împrejurarea că prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr.362/2002, anexa 5 –
poziţia 23, reclamanta ar suferi o pagubă.
De altfel, nici recurenta nu face referire la existenţa vreunei probe din care să rezulte cele două cerinţe esenţiale ale art.9 din Legea nr.29/1990, ci doar la faptul că, Cabana V., cu privire la care s-a dispus prin actul atacat, este folosită prin destinaţie de către Direcţia Silvică Ialomiţa, ceea ce, evident, nu justifică modificarea soluţiei adoptate de prima instanţă.
În consecinţă, recursul este nefondat și a fost respins.