Competenţa materială și teritorială. Cauzele privind fondul de vânătoare
Cauzele privitoare la atribuirea, prin licitaţie, a fondurilor de vânătoare sunt de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află sediul concedentului, iar nu de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Decizia
nr.165 din 22 ianuarie 2002
Reclamanta Asociaţia de Vânătoare și Pescuit Sportiv (AVPS) „PENTELEU” Buzău a chemat în judecată Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecţiei Mediului, solicitând să se anuleze lista nr.312866/I.C. din 13 octombrie 2000, emisă de pârât, de preselecţie a organizaţiilor vânătorești înscrise la licitaţie pentru atribuirea în gestiune a mai multor fonduri de vânătoare situate în judeţul Buzău.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că a fost respinsă participarea sa la licitaţia organizată de minister, figurând pe lista organizaţiilor respinse.
Curtea de Apel Ploiești, Secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.290 din 7 noiembrie 2000, a respins acţiunea.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta.
Instanţa supremă a procedat la examinarea din oficiu a competenţei de soluţionare a cauzei de către instanţa de contencios administrativ.
În conformitate cu dispoziţiile art.38 din Hotărârea Guvernului nr.216/1999 pentru aprobarea normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.219/1998, în cazul unui răspuns negativ, la contestaţia depusă de către ofertantul respins, acesta va putea recurge la instanţa judecătorească competentă de drept comun din raza în care se află sediul concedentului.
În raport de prevederile textului citat urmează a se stabili instanţa competentă, desemnată de lege, care are a se pronunţa asupra contestaţiei formulată de către ofertant a cărui participare la licitaţie a fost respinsă de organul administrativ.
Textul mai înainte citat, ce constituie sediul materiei, face trimitere, pentru ipoteza analizată, la instanţa de „drept comun”.
Prin această sintagmă este desemnată îndeobște instanţa cu competenţă generală de judecare.
Potrivit prevederilor art.1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
Așadar, în speţă, competenţa materială revine, conform textului citat, judecătoriei.
La aceeași concluzie conduce, de asemenea, și un alt argument dedus din interpretarea logică și gramaticală a aceluiași text citat.
Întrucât actul atacat – de neadmitere a participării la licitaţie a reclamantei – ar putea fi privit și ca un act administrativ de autoritate – impunând deci incidenţa Legii nr.29/1990 – urmează a se constata, însă, că, prin reglementarea adusă, legiuitorul a refuzat indirect, dar neechivoc, competenţa instanţei de contencios administrativ.
Într-adevăr, în partea finală a art.38 din Hotărârea Guvernului nr.216/1999 se prevede, în ce privește competenţa teritorială, că instanţa de drept comun, îndrituită să judece, este cea din raza teritorială în care se află sediul concedentului.
Or, cunoscând că norma de bază, din această materie este potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, instanţa de contencios de la sediul reclamantului, înseamnă că legiuitorul, fixând o altă regulă de competenţă teritorială, a înţeles și pe această cale să se raporteze la competenţa generală de drept comun, prevăzând că cererea (contestaţia) se adresează instanţei în care-și are sediul concedentul – adică pârâtul – confirmându-se astfel, și pe acest temei, că nu este aplicabilă jurisdicţia contenciosului administrativ.
Faţă de considerentele expuse, care fac inutilă examinarea motivului de casare, de fond, s-a admis recursul și reţinându-se excepţia de necompetenţă, ridicată din oficiu, s-a casat sentinţa atacată și s-a trimis cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Sectorului 5 al Municipiului București, în a cărei rază teritorială se află sediul concedentului,Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecţiei Mediului.