Asigurări sociale de stat. Pensie suplimentară. Asigurări sociale de sînătate. Fondul de șomaj. Cazul muncitorilor sezonieri cu activităţi în baza unor convenţii civile
Contribuţiile la fondurile de asigurări sociale de stat, pentru pensia suplimentară, asigurările sociale de sînătate și fondul de șomaj se datorează de salariaţi, iar nu și de muncitorii sezonieri cu activităţi în baza unor convenţii civile.
Decizia
nr.207 din 23 ianuarie 2002
Prin sentinţanr.32/2000, Colegiul Jurisdicţional Buzău al Curţii de conturi a admis în parte actul de sesizare nr.58/2000 formulat de Procurorul Financiar de pe lângă Camera de Conturi și a obligat Oficiul de Cadastru Agricol și Organizarea Teritoriului Agricol Buzău să plătească, printr altele, sumele de bani precizate în hotărâre ca reprezentând CAS, contribuţie la pensia suplimentară, la asigurările sociale de sînătate și la fondul pentru plata ajutorului de șomaj, cu majorările și penalităţile aferente.
Aceste obligaţii au fost stabilite pentru perioada martie-noiembrie 1999 în funcţie de sumele plătite muncitorilor folosiţi la măsurătorile topopgrafice ocazionate de aplicarea Legii nr.18/1991, cu motivarea că între aceștia și OCAOTA Buzău au existat raporturi juridice de muncă, chiar dacă nu s-au încheiat contracte de muncă în formă scrisă. Calitatea de salariaţi a acestor muncitori a fost reţinută de Colegiul jurisdicţional și faţă de Normele metodologice nr.100909/1998 de aplicare a Legii nr.18/1991, considerându-se că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art.2 din Legea nr.83/1995 și art.3 din Legea nr.130/1999.
Prin decizia nr.554/2000, Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a respins recursul jurisdicţional declarat de OCAOTA Buzău.
Împotriva deciziei pronunţate de Secţia Jurisdicţională a Curţii de Conturi și în temeiul art.82 alin.1 din Legea nr.94/1992 republicată, a declarat recurs Oficiul de Cadastru Agricol și Organizarea Teritoriului Agricol Buzău.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
În procesul verbal din 18 februarie 2000, Direcţia de control financiar Buzău a Curţii de Conturi a constatat că, în anul 1999, OCAOT Buzău nu a constituit și nu a virat la bugetul asigurărilor sociale de stat și la bugetul fondurilor speciale, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, pentru asigurările sociale de sînătate, pentru pensia suplimentară și fondul de șomaj, aferente salariilor brute acordate muncitorilor zilieri folosiţi la măsurătorile topografice ocazionate de aplicarea Legii nr.18/1991.
Atât la pct.2 al actului de sesizare nr.85/29.03.2000, cât și în hotărârile pronunţate de instanţele Curţii de Conturi, au fost menţinute constatările organelor de control financiar și datoriile stabilite în sarcina recurentului, reţinându-se că, deși nu s-au încheiat contracte individuale de muncă în formă scrisă cu muncitorii zilieri, aceștia au dobândit calitatea de salariaţi datorită muncii prestate.
Contribuţiile la plata cărora a fost obligat recurentul sunt reglementate de lege pentru personalul salariat, indiferent dacă munca a fost prestată în baza unui contract de muncă încheiat pe durată determinată sau pe durată nedeterminată.
Muncitorii zilieri folosiţi pentru efectuarea măsurătorilor topografice au fost însă greșit asimilaţi personalului salariat, fără a fi fost avute în vedere apărările invocate de recurent cu privire la specificul activităţii desfășurate de aceștia și la particularităţile raporturilor de muncă.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite în aplicarea Legii nr.18/1991, OCAOTA Buzău a efectuat măsurători topografice pe tot teritoriul judeţului și în fiecare localitate, specialiștii săi au fost ajutaţi de muncitori necalificaţi.
Raportul juridic de muncă stabilit cu acești muncitori s-a întemeiat pe o convenţie civilă și nu pe un contract individual de muncă, întrucât au existat numai unele din clauzele proprii și nu toate clauzele obligatorii pe care le presupune un asemenea contract, chiar încheiat pe durată nedeterminată.
Astfel, activitatea desfășurată de muncitorii zilieri nu a avut un caracter de continuitate, prin realizarea unor prestaţii succesive în cadrul unui număr minimum de ore pe o perioadă dată și într-un anumit interval de timp.
Spre deosebire de muncile sezoniere, activitatea acestor muncitori a fost necesară datorită unor împrejurări independente de sezon, pentru realizarea de către recurent a unor obligaţii suplimentare, limitate în timp și pentru care nu a existat posibilitatea de a fi prevăzute.
Din statele de plată și pontajele întocmite de specialiști OCAOTA – Buzău și confirmate de primari, în calitate de președinţi ai comisiilor locale de aplicare a Legii nr.18/1991, rezultă că în fiecare localitate din judeţ au fost folosite alte persoane, care au lucrat pe parcursul câtorva zile într-un interval de timp de maximum o lună, iar numărul de ore prestate de un muncitor a variat între 60 și 120 de ore într-o lună.
În consecinţă, faţă de volumul de muncă insuficient pentru asigurarea unui program normal de lucru chiar într-o perioadă limitată în timp și faţă de caracterul ocazional al muncii, recurentul a susţinut întemeiat că nu se justifică încheierea unui contract de muncă pe durată nedeterminată.
Codul muncii prevede în art.70 alin.2, cu titlu de excepţie, posibilitatea încheierii contractului de muncă pe durată determinată în cazul înlocuirii titularului unui post care lipsește temporar de la serviciu, pentru prestarea unei munci cu caracter sezonier, precum și a altor activităţi cu caracter temporar.
Datorită caracterului ocazional și discontinuu al muncii prestate, recurentul nu s-a aflat în una din aceste situaţii, limitativ prevăzute de lege, și raporturile sale cu muncitorii zilieri pot fi cel mult asimilate celor stabilite în baza unor convenţii civile de prestări de servicii, dat fiind că și în cazul acestora, este necesară desfășurarea unor activităţi cu caracter permanent sau desfășurarea, cu regularitate, a unor activităţi, conform art.2 lit.c din Legea nr.83/1995 și art.3 lit.a din Legea nr.130/1999.
Recurentul nu a încheiat contracte de muncă cu muncitorii zilieri și datorită faptului că posturile respective nu au fost incluse în structura sa organizatorică.
Încheierea contractului de muncă, chiar și pe o durată determinată, presupune ca însuși postul să fie prevăzut ca atare, pe timp determinat, în statul de funcţii sau în cadrul numărului mediu de muncitori, aprobate de organele competente.
În actul de sesizare nu a fost avută în vedere această apărare, deși nu s-a contestat statutul juridic al recurentului, de instituţie finanţată de la bugetul de stat, pentru care organigrama și statul de funcţiuni, cu numărul maximum de salariaţi se aprobă de ministerul de resort.
În calitatea sa de minister de resort al instituţiei recurente, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei și Pădurilor a confirmat, prin întâmpinarea depusă la dosar, că încadrarea muncitorilor zilieri nu a fost aprobată în organigrama și în statul de funcţiuni pe anul 1999.
Încheierea și executarea unor convenţii civile cu muncitorii zilieri folosiţi de recurent la măsurătorile topografice rezultă și din modul de retribuire a muncii prestate, precum și din destinaţia specială a fondurilor din care s-au plătit drepturile bînești.
Pentru munca prestată, acești muncitori au primit numai sumele stabilite în
funcţie de nivelul salariului minim pe economie, proporţional cu titmpul
lucrat, fără a avea celelalte drepturi de care benficiază personalul încadrat
cu contract de muncă. Astfel, pentru activitatea desfășurată, muncitorii
zilieri nu au dobândit vechime în muncă utilă pentru pensie și nici nu s-au
garantat măsurile de protecţie socială, repausul săptămânal, concediul de
odihnă plătit și alte drepturi salariale.
De altfel, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei și Pădurilor a confirmat, prin întîmpinare că, în cazul acestor muncitori, noţiunea de salarizare a fost impropriu folosită în Normele metodologice nr.100909/12.10.1998 pe care le-a elaborat împreună cu Ministerul Fianţelor.
Plata muncii astfel prestate s-a efectuat din alocaţiile bugetare aprobate într-un plafon maxim de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei și Pădurilor prin legea bugetului de stat, iar nu din fondul de salarii.
Prin fila de buget transmisă de minister, recurentului nu i-au fost alocate fonduri pentru plata cotelor de CAS, de contribuţii la pensia suplimentară, la asigurările sociale de sînătate și la fondul ajutorului de șomaj, aferente retribuirii muncitorilor zilieri; în calitatea sa de ordonator de credite, recurentul a respectat obligaţia prevăzută de art.34 alin.5 din Legea nr.72/1996, de a angaja și a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinaţiilor aprobate.
În procesul verbal din 18.02.2000, organele de control au reţinut ca fiind reale susţinerile recurentului privind alocarea de la bugetul de stat pentru aplicarea Legii nr.18/1991 a sumei de 106 milioane de lei la art.10 „salarii”, fără alte sume necesare plăţii contribuţiilor la asigurările sociale de stat sau la fondurile speciale.
Cu toate acestea, apărările recurentului au fost înlăturate, motivându-se fără temei că există posibilitatea să se solicite credite bugetare suplimentare și pentru plata acestor contribuţii, prin procedura rectificării bugetare.
Organele de control nu au analizat însă dacă această posibilitate a fost reală și nu au indicat temeiul legal al unei asemenea rectificări, în condiţiile în care posturile muncitorilor zilieri nu au fost aprobate în numărul maxim de posturi pe anul 1999.
Cum în cursul exerciţiului bugetar nu a fost schimbat statutul juridic al muncitorilor zilieri, recurentul a susţinut întemeiat că nu a beneficiat de fondurile necesare plăţii contribuţiilor reţinute în actul de control, dat fiind că, alocaţiile pentru cheltuielile de personal aprobate pe ordonatorii principali de credite și, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi utilizate la alte articole de cheltuieli, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.72/1996.
În consecinţă, muncitorii zilieri folosiţi de OCAOTA – Buzău nu au fost
salariaţii unităţii și pentru drepturile bînești plătite acestora în baza unor
convenţii civile nu sunt datorate contribuţiile stabilite În actul de sesizare.
Pentru asigurările sociale de sînătate, art.2 din Decretul nr.389/1972 prevede că nu se datorează contribuţii asupra sumelor reprezentând salariile pentru executarea de lucrări sau pentru prestarea de servicii pe bază de contracte civile ori pentru alte categorii de lucrări care nu au la bază contracte de muncă reglementate, ca atare, prin legislaţia muncii.
Modificările aduse acestui act normativ prin art.I din Legea nr.49/1992 și prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.2/1999 au fost greșit reţinute în actul de control ca temei al obligaţiei recurentului de a contribui la asigurările sociale de stat pentru sumele plătite muncitorilor zilieri, dat fiind că, dispoziţiile legale sus-menţionate reglementează această contribuţie numai pentru folosirea personalului salariat.
De asemenea, contribuţiile la fondul asigurărilor sociale de sînătate și la fondul de plata ajutorului de șomaj sunt prevăzute de art.53 din Legea nr.145/1997 și art.22 din Legea nr.1/1991 republicată numai în cazul folosirii de personal salariat, iar cotele acestor contribuţii se aplică asupra fondului de salarii.
De altfel, în art.6 alin.2 din Legea nr.130/1999 se prevede expres că persoanele care prestează munca în baza unei convenţii civile de prestări de servicii, precum și angajatorii acestora nu au obligaţia de a contribui la fondul pentru plata ajutorului de șomaj.
Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul și a modificat hotărârile instanţelor Curţii de Conturi, în sensul că a fost respins pct.2 al actului de sesizare nr.85/2000 privind contribuţiile la asigurările sociale de stat, la asigurările sociale de sînătate, la pensia suplimentarpă și al fondului de șomaj, precum și majorările de întârziere aferente acestor contribuţii.