Asigurări sociale de sănătate. Contribuţii pentru fondul asigurărilor. Cazul autorilor de creaţie intelectuală. Legalitatea normelor aprobate prin ordinul nr.74/2000 al președintelui casei naţionale de asigurări de sînătate în raport cu dispoziţiile legii nr.145/1997.
Autorii de creaţie intelectuală datorează contribuţii, calculate la veniturile încasate din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, pentru fondul asigurărilor sociale de sînătate numai în cazul în care nu au alte venituri pe seama cărora să poată fi aplicată contribuţia.
Decizia nr.289 din 29 ianuarie 2002
Reclamantul P.C.L. a chemat în judecată Casa Naţională de Asigurări de Sînătate, solicitând anularea ca nelegală a prevederilor cuprinse în capitolul B, intitulat „Contribuţia Asiguraţilor” de la pct.1 litera b alin.2 și de la pct.7 litera b alin.2 din Normele aprobate de președintele Casei prin Ordinul nr.74/2000, privind modul de încasare a contribuţiei la asigurările sociale de sînătate.
Au formulat cereri de intervenţie, în interes propriu și în interesul reclamantului, Uniunea Juriștilor din România precum și O.D. și alte șapte persoane fizice.
Curtea de Apel București, prin sentinţa civilă nr.1662 din 30 noiembrie 2000, a respins acţiunea și cererile de intervenţie. Instanţa a reţinut că reclamantul și intervenienţii, persoane fizice, nu se încadrează în categoria persoanelor expres exceptate de la plata cotei de 7% pentru asigurările sociale de sînătate, iar veniturile obţinute din drepturile de proprietate intelectuală nu intră în categoria veniturilor ce nu se impozitează. În consecinţă, actele administrative atacate, date în aplicarea și executarea legii nr.145/1997 privind asigurările sociale de sînătate nu adaugă la lege, fiind deci legale.
Sentinţa a fost recurată de către reclamant și intervenienta Uniunea Juriștilor din România.
Recursurile sunt fondate.
În conformitate cu dispoziţiile art.138 alin.1 din Constituţie, impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.
În temeiul acestor dispoziţii de principiu, în materie de așezare a impozitelor și taxelor, de instituire a unor regimuri fiscale distincte pentru anumite categorii de bunuri sau plătitori, textele sunt de strictă interpretare, neputând fi aplicate extensiv, sau restrictiv, prin adăugare la lege.
Rigoarea politicii legislative fiscale întemeiată pe concordanţă din obligaţie și lege, configurează sistemul fundamental de garanţii în condiţiile statului de drept.
Din economia dispoziţiilor Legii nr.145/1997 a asigurărilor de sînătate, rezultă existenţa a cinci categorii de venituri: din salarii, din convenţii civile, venituri ale liber profesioniștilor, venitul agricol, veniturile din pensii sau alte forme de protecţie socială.
Prin Ordinul nr.74/2000 al președintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sînătate, pentru aprobarea Normelor privind modul de încasare a contribuţiei la asigurările sociale de sînătate, se stabilește că sunt considerate venituri impozabile ale liber profesioniștilor, veniturile realizate din activităţi independente, respectiv veniturile comerciale, veniturile din profesii liberale și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală (capitol B pct.1 litera b alin.2). Subsecvent acestui text, care califică natura juridică a acestor subiecţi fiscali, prin pct.7 litera b alin.2 – din același capitol – se reglementează modul de calculare, reţinere și virare a impozitului datorat.
Confruntând textul legii cu ordinul emis de autoritatea administrativă, se constată o îndepărtare a normei metodologice de la norma de drept substanţial. Astfel, în categoria liber profesioniștilor sunt incluse și veniturile realizate din drepturi de proprietate intelectuală.
Normele sunt date cu privire la modul de încasare a contribuţiei la asigurările sociale. În cuprinsul acestora se stabilesc, însă, grupe fiscale de subiecţi plătitori, ceea ce reprezintă o abatere de la sfera de competenţă a unor norme metodologice.
Ordinul președintelui C.N.A.S. suprapune legii, creând, în afara acesteia, o categorie fiscală nouă, care nu este prevăzută de norma de bază și anume, veniturile realizate din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, situându-se astfel în afara categoriilor legale strict pre-determinate. Pentru a se crea totuși o aparenţă de legalitate, se include această categorie fiscală, printr-o forţare noţională și semantică, în cea a liberilor profesioniști, spre a se putea constitui astfel un temei legal.
Or, o atare asimilare este artificială și nu corespunde sferei de cuprindere a sintagmei „liber profesioniști”, modul și condiţiile de exercitare a activităţii prin care se realizează operele de creaţie intelectuală fiind structural diferite de cele interesând exercitarea profesiunilor liberale. Elementul care le diferenţiază, în mod decisiv, din punct de vedere fiscal, este acela al naturii lor intrinseci. Liber profesioniștii prestează servicii, intrând în raporturi contractuale directe cu beneficiarii și fiind ţinuţi la o organizare și evidenţă gestionară specifică, în timp ce drepturile de proprietate intelectuală se constituie nemijlocit din acte de creaţie originală unice și nerepetabile.
Reglementarea adusă prin actul normativ de bază, exhaustiv și nu
exemplificativ, răspunde foarte probabil intenţiei de deliberare a
legiuitorului de a aplica o politică fiscală diferenţiată și favorizantă pentru
această categorie de subiecţi tocmai în considerarea interesului pe care-l
antrenează pentru societate sprijinirea actului de creaţie (beletristică,
știinţifică, tehnică, artistică),, ale cărui beneficii se răsfrâng în
ultimă analiză în sporul bogăţiei naţionale și prestigiul naţiunii.
Oricum însă, divergenţa dintre cadrul normativ de bază și dezvoltarea lui metodologică prin actul administrativ evocat nu poate fi soluţionată, în condiţii de lege lata, decât prin recunoașterea priorităţii primului.
În situaţia în care titularul dreptului de proprietate intelectuală nu are venituri, pe seama cărora să poată fi aplicată contribuţia de asigurări de sînătate, se impune, în temeiul principiului subsidiarităţii, suportarea acesteia calculat la veniturile încasate din valorificarea dreptului de proprietate intelectuală.
Această concluzie se întemeiază pe ideea de principiu potrivit căreia, în afara persoanelor expres exceptate, raporturile de mutualitate socială fac necesară participarea tuturor partenerilor sociali la constituirea fondului de ajutor și protecţie, fiind imoral și antisocial ca un subiect fiscale neprotejat prin lege să nu se supună unei asemenea obligaţii.
În consecinţă, în măsura în care titularul dreptului de proprietate intelectuală nu are alte venituri urmează a se recurge la soluţia subsidiarităţii, preluându-se cota de contribuţii din singura sa sursă de venit, în acest fel fiind asigurată, pe de o parte, exigenţa textelor de drept pozitiv, pe de altă parte respectarea finalităţii morale a legii care impune tuturor partenerilor sociali, cu excepţiile strict prevăzute de lege, participarea la constituirea fondului comun de asigurări de sînătate.
Este de menţionat că o soluţionre pe coordonate similare poate fi întâlnită și în alte ipoteze ţinând tot de regimul fiscalităţii. Astfel, în cazul veniturilor obţinute din cedarea folosinţei bunurilor, contribuţia de asigurări sociale se calculează raportat la veniturile respective doar în cazul în care plătitorul nu mai beneficiază de alte surse de venit.
Recursurile fiind fondate, s-au admis, s-a casat sentinţa atacată și, în fond, s-a admis acţiunea și cererile de intervenţie astfel:
- din textul pct.1litera b alin.2 al Capitolului B al Normelor s-au eliminat cuvintele / . . . /”și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală” / . . . /;
- din același capitol B, s-a anulat integral textul de la pct.7 litera b alin.2.