Impozit pe venitul persoanelor nerezidente. Calculul. Majorări și penalităţi pentru nereţinerea și nedepunerea în termen a impozitului
Impozitul pe venitul nerezidentului se calculează numai în raport cu
datele înscrise în contractul dintre părţi și pentru nedepunerea, în termenul
prevăzut de lege, se datorează atât majorări de întârziere și penalităţi.
Decizia
nr.417 din 6 februarie 2002
Societatea comercială „E” a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brașov și Garda Financiară Brașov, solicitând anularea parţială a deciziei nr.1092 din 16 august 2000 și exonerarea societăţii de plata sumelor de 69.965.637 lei majorări aferente impozitului pe venitul persoanelor nerezidente, 52.004.716 lei impozit calculat pe venitul persoanelor nerezidente și 8.350.916 lei penalitatea de 100% aferentă impozitului.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că a încheiat cu firma italiană SC „Ecocave” SRL două contracte de închiriere a unor utilaje necesare desfășurării activităţii, virând conform convenţiei, sumele cuvenite fără a se reţine impozitul datorat de persoana juridică nerezidentă.
Potrivit Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri dintre România și Italia, societatea trebuia să reţină și să vireze impozit pe veniturile din redevenţe, reprezentând 10% din veniturile obţinute din România de firma străină.
Calculul efectuat de organul de control este însă incorect, referindu-se la sumele brute care nu reprezintă venit, ci preţul pe care locatarul îl plătește în schimbul folosirii lucrului închiriat.
Reclamanta a mai arătat că din suma de 945.551.000 lei stabilită de organul de control, numai 45% reprezintă venit, la care se aplică procentul de 10% impozit ce trebuia reţinut și virat la bugetul de stat, restul de 55% reprezentând amortizare, cheltuieli directe și indirecte.
Curtea de Apel Brașov – Secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa nr.258 din 11 decembrie 2000, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că organele financiare au aplicat corect dispoziţiile Decretului nr.82/1977 prin care s-a ratificat convenţia româno-italiană pentru evitarea dublei impuneri.
Întrucât în contractele încheiate de reclamantă nu s-a prevăzut distinct componenţa venitului încasat de firma italiană și nici cuantumul dobânzii, veniturile primite lunar de persoana nerezidentă au fost încadrate în categoria redevenţelor conform art.12 pct.3 din convenţie.
De asemenea, au fost corect calculate și majorările de întârziere în baza art.13 din OG nr.11/1996, precum și penalitatea de 100% aferentă impozitului pe venitul persoanelor juridice nerezidente, în conformitate cu art.4 din OG nr.47/1997.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta învederând că soluţia instanţei de fond este greșită atât cu privire la calculul venitului la care s-a aplicat impozitul, cât și referitor la aplicarea penalizării de 100% și a majorărilor de întârziere, ambele sume aferente impozitului pe venitul persoanelor nerezidente.
Recursul este nefondat.
În baza unor contracte de închiriere încheiate de reclamantă cu firma italiană
SC „Ecocave” SRL, în anii 1995 și 1996, societatea a plătit în perioada
ianuarie 1996 – octombrie 1998 către firma străină suma de 945.511.100 lei,
fără a reţine și vărsa la bugetul de stat impozit pe aceste venituri.
Organele de control au aplicat în mod corect prevederile art.12 pct.3 din Decretul nr.82/1997 privind ratificarea Convenţiei dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Italiene privind evitarea dublei impuneri, stabilind ca datorată suma de 94.555.100 lei pentru nevirarea în termen a impozitului pe vaniturile din redevenţe.
Susţinerile reclamantei în sensul că venitul încasat de partenerul străin a fost de numai 45% din suma plătită efectiv, nu au suport probator, contractele încheiate între cele două societăţi prevăzând obligaţia reclmantei la plata către firma italiană a unor sume lunare, fără a face distincţie între ratele ce reprezintă valoarea, respectiv uzura echipamentelor de producţie și ratele ce reprezintă preţul închirierii.
În aceste împrejurări, organele financiare au calculat în mod corect impozitul asupra sumelor brute obţinute de firma străină în România, în baza contractelor de închiriere, în procent de 10%.
De asemenea, nu subzistă nici criticile formulate de reclamantă privind aplicarea concomitentă atât a majorărilor de întârziere cât și a penalităţii de 100% pentru impozitul nereţinut la sursă și nevirat la bugetul de stat.
Temeiul legal al aplicării majorărilor de întârziere îl constituie art.13 din
OG nr.11/1996 care prevede că orice obligaţie bugetară neachitată la scadenţă
generează majorări, precum și art.4 din OG nr.47/1997, potrivit căruia în cazul
în care impozitul datorat nu s-a plătit la termen, se calculează majorări de
întârziere.
Acest ultim text normativ prevede de asemenea, alături de perceperea de majorări de întârziere și sancţiunea penalizării cu 100% din impozitul ce trebuia reţinut și vărsat, în cazul nereţinerii la sursă.
În concluzie, reţinându-se că sentinţa este legală și temeinică, rcursul a fost respins ca nefondat.