Obligaţii fiscale. Facilităţi prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.11/1999. Omisiunea plăţii unei sume infime din totalul impozitelor și taxelor datorate. Consecinţe
Nu este rău platnic și nu trebuie exclus de la beneficiul reducerii obligaţiilor fiscale reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11/1999, contribuabilul care a omis plata unei sume infime în comparaţie cu totalul impozitelor și taxelor plătite.
Decizia
nr.714 din 26 februarie 2002
Societatea Comercială „R” SRL a solicitat anularea deciziei nr.1461 din 31 octombrie 2000 a Ministerului Finanţelor precum și a actelor administrative premergătoare prin care i-a fost respinsă cererea de reducere a obligaţiilor fiscale aferente anului 1999 în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11/1999.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că în mod greșit autorităţile fiscale nu au fost de acord cu reducerea cu 1/12 din totalul plăţilor efectuate la bugetul de stat în anul 1999, deși a dovedit că a achitat în termen la bugetul de stat suma de 2.174.037.729 lei reprezentând impozit pe profit, TVA și impozit pe salarii, , potrivit prevederilor art.1 și 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11/1999, conform înregistrărilor proprii, astfel cum este menţionat în pct.3 al Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.11/1999; că diferenţa stabilită ca neachitată pentru TVA și reţinută ca motiv de neacordare a facilităţilor fiscale este de doar 22.000 lei, - diferenţă nesmnificativă în raport cu suma de pese două miliarde lei achitată în termen la bugetul de stat – rezultat dintr-o eroare strecurată în momentul transferului bancar cu privire la comisionul bancar și a fost achitat în 15 zile în urma depistării acestei erori, la fel și majorările de întârziere aferente de 14.982 lei, ceea ce exclude posibilitatea de a se reţine că a acţionat cu rea-credinţă și a întârziat plata acestei sume, cu atât mai mult cu cât eroarea a fost remediată de urgenţă.
Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.180 din 5 iunie 2001, a admis acţiunea reclamantei, a anulat decizia nr.1461 din 31 octombrie 2000 a Ministerului Finanţelor, dispoziţia nr.94 din 9 august 2000 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj, Hotărârea nr.61 din 22 iunie 2000 a Administraţiei Financiare Cluj-Napoca precum și procesul verbal de control din 8 iunie 2000, obligând totodată pe pârâţi să recunoască societăţii comerciale dreptul la facilităţi fiscale în sumă de 181.169.811 lei aferente anului 1999, reprezentând reducerea cu 1/12 parte a plăţilor efectuate la bugetul statului.
Instanţa de fond a reţinut, că obligaţiile reclamantei faţă de bugetul de stat au fost calculate, înregistrate și achitate la termenele legale, cu excepţia sumei de 22.000 lei TVA, calculată de societate ca datorată în luna august, dar, dintr-o eroare de decontare a bîncii, această sumă nu a intrat la buget, ci s-a decontat drept comision bancar; că nevirarea sumei de 22.000 lei TVA la buget este o eroare de înregistrare atât în contul bancar cât și la nivelul societăţii, iar valoarea infimă a greșelii, depistată cu ocazia verificării efectuate de autorităţile fiscale nu se poate considera ca fiind o restanţă de plată, eroarea de calcul săvârșită de bancă sau de operatorul contabil fiinnd fără relevanţă în raport cu cuantumul sumei achitată la termen și nu poate conduce la concluzia că reclamanta nu și-a achitat plăţile.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Cluj Napoca și Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj în nume propriu și în numele Ministerului Finanţelor Publice.
Prin ambele recursuri se susţine, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă lipsită de temei legal, aceasta fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11/1999, a Normelor metodologice de aplicare a acesteia și a Ordonanţei Guvernului nr.70/1994republicată; că, deși reclamanta a achitat suma de 36982 lei (22.000 lei TVA + 14.982 lei majorări de întârziere), cu ordinul de plată nr.219 din 13 iunie 2000 în termen de 15 zile de la constatare, instanţa de fond a reţinut în mod greșit că acesta poate beneficia de prevederile art.5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11/1999, întrucât diferenţa de 22.000 lei TVA neachitată nu este o diferenţă de plată constatată de organul de control ci reprezintă o obligaţie de plată constituită de societate ca datorată la bugetul de stat și neachitată în termenul legal (căreia îi sunt aplicabile prevederile art.9 alin.2 din Normele de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.11/1999). S-a mai susţinut că astfel societatea nu se încadrează în prevederile art.1, 2 și 5 din Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.11/1999 și nu poate deci beneficia de facilităţile solicitate, pe care instanţa a dispus în mod greșit a i se acorda.
Recursurile sunt nefondate.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11 din 24 februarie 1999 precum și Ordinul Ministrului Finanţelor cu nr.561/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a ordonanţei constituie acte normative ce-și au raţiunea în necesitatea de a stimula contribuabilii persoane juridice de a-și achita integral și la termenele legale toate obligaţiile curente la bugetul de stat prin acordarea unor facilităţi celor din categoria „buni platnici”.
În cauză, este necontestat că, pentru anul 1999, societatea reclamantă a achitat la bugetul de stat o sumă de peste 2 miliarde lei.
În ceea ce privește plata sumei de 22.000 lei cât și a majorărilor de întârziere aferente acesteia se reţine că în mod corect instanţa de fond le-a considerat diferenţe de plată constatate cu ocazia verificărilor și achitate cu ordinul de plată nr.219 din 13 iunie 2000.
Instanţa de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a legislaţiei în vigoare, în litera și spiritul acesteia, pronunţând o sentinţă legală și temeinică, de natură a pune în drepturi un contribuabil bun platnic căruia pentru o eroare nesemnificativă, remediată în termen, nu i se poate aplica același tratament cu cel al rău platnicilor. De altfel, din însăși modul de redactare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.11/1999 rezultă că ivirea unor astfel de situaţii, în care se află societatea reclamantă, au fost prevăzute, indicându-se soluţiile corespunzătoare, iar interpretările restrictive și rigide date de autorităţile fiscale acestor reglementări conduc la promovarea unor aprecieri artificiale de natură a lipsi respectivul act normativ de chiar raţiunea pentru care a afost adoptat, aceea de a încuraja și stimula bunul platnic a obligaţiilor la bugetul de stat.
În consecinţă, recursurile au fost respinse ca nefondate.