Asigurări sociale de sănătate. Cazul personalului disponibilizat care a primit în anul 1999 compensaţii bănești din profitul net al societăţii comerciale, iar nu din fondul de salarii
În cazul
expus mai sus, nu s-a datorat contribuţia la fondul asigurărilor de
sănătate reglementată prin Legea nr.145/1997, faţă de dispoziţiile art.52
alin.1 și art.8 din lege.
Secţia
de contencios administrativ – decizia nr.2957 din 9 octombrie 2002
Societatea comercială „L.R.” SA a solicitat anularea hotărârii nr.5601 din 22 septembrie 2000 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a judeţului Gorj, a hotărârii nr.630 din 6 noiembrie 2000 emisă de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate și a procesului-verbal de control nr.4550 din 1 septembrie 2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin hotărârile atacate au fost respinse contestaţiile sale împotriva procesului-verbal de control nr.4550 din 1 septembrie 2000 în care s-a constatat că datorează la fondul de asigurări de sănătate pe anul 1999 suma de 2.793.985.739 lei, majorări de întârziere în sumă de 3.677.355.061 lei și penalităţi în sumă de 279.398.571 lei, calculate conform Ordonanţei Guvernului nr.53/1997 și Legii nr.258/1998.
Reclamanta a susţinut că aceste debite au fost calculate la fondul total de 39.914.081.950 lei, din care în perioada martie - decembrie 1999 au fost acordate compensaţii bănești pentru salariaţii care au încetat raporturile de muncă în baza art.129 din Codul muncii, motivând că sumele nu sunt datorate întrucât, după încetarea raporturilor de muncă, foștii salariaţi nu au mai avut calitatea de asigurat, iar compensaţiile bănești au fost acordate din profitul net al societăţii și nu din fondul de salarii.
Curtea de Apel Craiova – Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.572 din 12 iulie 2001, a admis acţiunea, a anulat actele administrative contestate și a exonerat reclamanta de plata sumelor reprezentând contribuţie la fondul asigurărilor de sănătate, penalităţi și majorări de întârziere aferente.
Instanţa de fond a reţinut pe baza înscrisurilor depuse de părţi și a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză că, beneficiarii compensaţiilor acordate de reclamantă nu mai aveau calitatea de asiguraţi potrivit art.8 alin.1 din Legea nr.145/1997 și sumele plătite nu au reprezentat venituri salariale, motiv pentru care au și fost impozitate în baza actului normativ atunci în vigoare (Ordonanţa Guvernului nr.85/1997 privind impunerea veniturilor persoanelor fizice iar nu prin aplicarea Legii nr.32/1991 privind impozitul pe salarii).
De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere că sumele plătite persoanelor care au încetat raporturile de muncă în baza art.129 din Codul muncii nu au afectat fondul de salarii al unităţii, pentru că au fost suportate din profitul net obţinut de societate.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Casa de Asigurări de Sănătate a judeţului Gorj susţinând că este eronată concluzia instanţei de fond că plăţile compensatorii nu reprezintă drepturi salariale; era lipsită de relevanţă în cauză împrejurarea că beneficiarii compensaţiilor nu mai aveau calitatea de asiguraţi, pentru că plăţile au fost acordate în considerarea calităţii de salariat care a acceptat plecarea voluntară din societate sub condiţia primirii sumelor respective; pentru orice venituri primite de o persoană fizică, trebuie calculate atât impozitul, cât și celelalte contribuţii datorate bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale.
Recursul nu este fondat.
Prin procesul-verbal întocmit la 1 septembrie 2000, inspectorii de specialitate din cadrul Casei de Asigurări de Sănătate a judeţului Gorj au stabilit obligaţia de plată a reclamantei în baza pct.4 lit.d din Norma adoptată de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate cu privire la modul de încasare a contribuţiei la asigurările sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial nr.114 din 19 martie 1999.
Indicarea acestui act administrativ ca temei juridic al unei obligaţii către bugetul fondului de asigurări sociale de sănătate este contrară dispoziţiilor art.136 alin.1 din Constituţie, potrivit cărora, formarea resurselor financiare ale instituţiilor publice se reglementează prin lege.
De altfel, se constată că pct.4 lit.d din Normă, care a fost indicat de organele de control, se referă la modalitatea de plată a contribuţiei și nu la categoria de persoane care o datorează, astfel încât nu poate fi reţinut drept cauza juridică a obligaţiei de plată a contribuţiei.
De asemenea celelalte acte normative indicate în actul de control - Ordonanţa Guvernului nr.53/1997 și Legea nr.258/1998 -, nu pot constitui temeiul legal al contribuţiei stabilite ca debit principal, dat fiind că, acestea au ca obiect de reglementare măsurile de executare silită, majorările de întârziere și penalităţile, ca debite accesorii ale obligaţiei de plată.
Motivarea în drept a obligaţiei de plată stabilită în sarcina reclamantei nu a fost cuprinsă nici în hotărârile nr.5601 din 22 septembrie 2000 și nr.630 din 6 noiembrie 2000 de respingere a contestaţiilor formulate în procedura prealabilă. În hotărârea sa, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a invocat eronat prevederile Ordonanţei Guvernului nr.73/1999, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 și s-a aplicat veniturilor realizate începând cu această dată, ulterioară perioadei supuse controlului.
Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.145/1997, contribuţia bănească lunară pentru asigurările sociale de sănătate este datorată de persoana asigurată, calitate pe care nu o mai aveau la momentul efectuării plăţilor beneficiarii compensaţiilor acordate de intimată.
În art.8 din legea susmenţionată se prevede că salariaţii pierd calitatea de asigurat la data încetării contractelor individuale de muncă, iar persoanele care nu sunt salariate dobândesc această calitate din ziua achitării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate.
Cum persoanele care au primit compensaţiile bănești de la societatea reclamantă nu se aflau în nici una din cele două situaţii, s-a reţinut corect prin hotărârea atacată că acestea nu aveau calitatea de asiguraţi și nu mai beneficiau de drepturile de asigurare în considerarea cărora au fost prevăzute contribuţiile datorate fondului de asigurări sociale de sănătate.
Nelegalitatea actelor contestate a fost corect constatată de instanţa de fond și faţă de natura juridică a resurselor financiare utilizate de intimată pentru plata compensaţiilor, reţinându-se că acestea nu fac parte din fondurile asupra cărora se calculează contribuţia la asigurările sociale de sănătate, iar sumele plătite nu reprezintă venituri salariale.
Compensaţiile nu au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă și nici în contractele individuale de muncă, fiind acordate în cadrul programului de plecări voluntare din unitate negociat cu sindicatele și plăţile s-au efectuat din profitul net obţinut de societate în anul 1998, pe baza hotărârii nr.28 din 29 martie 1999 a adunării generale a acţionarilor și a bilanţului contabil pe anul 1998.
Susţinerea din recurs că sumele respective au fost suportate din fondul de participare la profit pentru care trebuia plătit impozit pe salarii potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.32/1991, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.62/1997, este lipsită de relevanţă faţă de obiectul actelor contestate și care se referă la o creanţă a bugetului asigurărilor sociale de sănătate, iar nu la o creanţă a bugetului de stat.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.