Impozit pe profit.Impozit plătit pentru venit din chirii în loc de impozit pe profit.Consecinţe cu privire la majorările de întârziere
În cazul în care contribuabilul a plătit cu regularitate impozit pentru
venit din chirii, iar organul financiar, sesizat asupra sursei venitului, nu
i-a atras atenţia că trebuia depus ca impozit pe profit, nu se justifică
obligarea la majorări de întârziere.
Secţia
de contencios administrativ – decizia nr.2976 din 10 octombrie 2002
Colegiul Reformat din Debreţin deţine în proprietate imobile din închirierea cărora obţine venituri și este plătitor de impozit pe veniturile realizate din chirii.
În perioada 1995 – 1996 și 1997 – 1998 reclamantul a plătit în termen impozitele în contul bugetului local ca impozit închirieri și nu ca impozit pe profit care ar fi trebuit depus la bugetul statului.
Prin procesul verbal din 1 februarie 2000, Administraţia Financiară a municipiului Cluj-Napoca a reţinut în sarcina reclamantului obligaţia de plată a sumei de 248.164.930 lei, reprezentând majorări de întârziere, pentru faptul că suma de 37.202.944 lei nu a fost virată la bugetul statului, ca impozit pe profit, potrivit art.8 din O.G.nr.11/1996.
Direcţia Controlului Financiar Fiscal, prin Hotărârea nr.5 din 28 aprilie 2000, a admis în parte obiecţiunile formulate împotriva procesului verbal de control și, pe cale de consecinţă, a dispus compensarea sumei de 37.202.924 lei impozit pe profit, prin stornarea sumei din contul bugetului local de impozit pe chirii; totodată, a menţinut obligaţia de plată a majorărilor de întârziere în sumă de 248.164.930 lei.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj, prin Dispoziţia nr.126/2000, a respins contestaţia formulată de reclamant, reţinând că până la compensarea creanţelor sunt datorate majorări de întârziere, impozitul nefiind plătit conform O.G.nr.70/1004.
Curtea de Apel Cluj – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.266 din 11 iulie 2001, a admis acţiunea formulată de reclamant și, pe cale de consecinţă, a desfiinţat Dispoziţia nr.126/2000 emisă de D.G.F.P.C.F.S. Cluj, precum și actele administrative anterioare, cu privire la plata sumei de 248.164.930 lei, reprezentând majorări de întârziere și a exonerat reclamantul de plata acestei sume.
Referitor la Dispoziţia nr.126/2000 s-a reţinut că în mod greșit a fost stabilită obligaţia de plată a sumei de 248.164.030 lei, având în vedere, pe de o parte, că reclamantul, în repetate rânduri, a depus anual, la Administraţia Financiară a municipiului Cluj-Napoca, adrese prin care a adus la cunoștinţă situaţia veniturilor pe care le obţine, solicitând relaţii privitoare la natura impozitului, dar organele financiare nu i-au solicitat și plata impozitului pe profit, iar, pe de altă parte, că a plătit la timp impozitul datorat, neexistând prejudiciu, pentru aplicarea majorărilor de întârziere.
Împotriva sentinţei au declarat recurs D.G.F.P. a judeţului Cluj, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, precum și Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Cluj-Napoca, susţinându-se, în primul recurs, că reclamantul datorează majorările de întârziere în sumă de 248.164.930 lei, întrucât nu a plătit la timp impozitul pe profit, așa cum era obligat, potrivit art.8 din O.G.nr.11/1996, să-l vireze la bugetul de stat, nu la bugetul local, iar ultima recurentă pretinde că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Recursurile sunt nefondate.
În cauză, nota de constatare, din 17 martie 2000, privind obligaţiile de plată ale reclamantului, a fost întocmită de către Administraţia Financiară a municipiului Cluj-Napoca, iar prima instanţă s-a pronunţat și asupra acestui act, astfel că în raport de datele menţionate s-a reţinut în mod corect calitatea procesuală pasivă a autorităţii administrative, care a emis actul în discuţie.
Din actele dosarului, inclusiv din dispoziţia nr.126/2000, rezultă că, în adevăr, reclamantul a depus, în fiecare an, la Administraţia Financiară a municipiului Cluj-Napoca, adrese prin care a înștiinţat această unitate cu privire la veniturile pe care le obţine din închiriere și, totodată, a achitat la timp impozitul datorat.
Dar, deși reclamantul și-a declinat calitatea și sursa de venit, Administraţia Financiară a municipiului Cluj- Napoca a stabilit obligaţia de plată a reclamantului, cu titlu de impozit pe venit, la bugetul local, unde s-au depus sumele încasate la timp, în loc de impozit pe profit, care se virează la bugetul de stat.
Or, potrivit art.17 pct.2 din O.G.nr.70/1994, privind impozitul pe profit, stabilirea impozitului pe profit se face de organul fiscal, chiar și în cazul în care contribuabilul nu a completat declaraţia de impunere sau nu a furnizat informaţiile necesare pentru a determina obligaţia fiscală.
Așadar, Administraţia Financiară a municipiului Cluj- Napoca, care deţinea toate datele privind calitatea reclamantului și sursa de venit, avea obligaţia să stabilească, în cauză, impozitul pe profit, nu impozitul pe venit, așa cum greșit a făcut.
Este exact că, ulterior, Direcţia Controlului Financiar Fiscal, prin Hotărârea nr.5 din 28 aprilie 2000, admiţând obiecţiunile formulate de reclamant, a compensat suma de 37.202.924 lei din contul impozitului pe chirii, unde a fost virată, dar a menţinut obligaţia de plată a sumei de 248.164.930 lei reprezentând majorări de întârziere la sursa de impozit pe profit, conform art.13 din O.G.nr.11/1996.
În realitate, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.13 din O.G.nr.11/1996, potrivit cărora orice obligaţie bugetară neachitată la scadenţă generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate, inclusiv, întrucât reclamantul și-a achitat la timp obligaţiile fiscale, iar virarea sumelor la bugetul local, în loc de bugetul de stat, s-a făcut pe baza datelor stabilite de Administraţia Financiară a municipiului Cluj-Napoca, nu din culpa contribuabilului.
De altfel, în cauză, nu au existat două obligaţii, pentru a opera compensarea, așa cum s-a făcut prin hotărârea sus menţionată, ci o singură obligaţie de plată, care s-a achitat la timp, iar stabilirea înregistrării reale a obligaţiei, respectiv în bugetul de stat, în loc de bugetul local, este rezultatul stornării și, deci, nici din acest motiv nu sunt incidente dispoziţiile art.11 din O.G.nr.11/1996, privind majorările de întârziere.
Soluţia adoptată de prima instanţă fiind legală și temeinică, recursurile au fost respinse ca nefondate.