Recurs.Consecinţa omisiunii instanţei de fond de a se pronunţa asupra unei dovezi
Dacă proba invocată în apărare nu este hotărâtoare pentru dezlegarea
pricinii, în sensul rezultând din art.304 pct.10 C.proc.civ. este nefondat
motivul de recurs prin care s-a învederat omisiunea instanţei de fond de a se
pronunţa asupra acelei probleme.
Secţia
de contencios administrativ, decizia nr.3058 din 16 octombrie 2002
Curtea de Apel Pitești Secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.78/F/C pronunţată la data de 23 mai 2001, a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea comercială „M”. SA împotriva Ministerului Industriei și Resurselor, și Societatea comercială „M”. SA pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr.3325 emis de minister în favoarea societăţii comerciale pârâte la data de 5 decembrie 1996 pentru suprafaţa de 14.547,99 mp.
Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs societatea comercială reclamantă, criticând-o astfel:
Instanţa de fond a interpretat în mod greșit actul juridic dedus
judecăţii și a schimbat înţelesul lămurit al acestuia (art.304 pct.8
C.proc.civ.), susţinând, în esenţă, că terenul în litigiu nu se afla în
administrarea sa și nu era necesar realizării obiectivului său de activitate.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unei dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art.304 pct.10C.proc.civ.) și anume sentinţa civilă nr.6015/1999 a Tribunalului București, Secţia comercială prin care s-a constatat că reclamanta era proprietara terenului în litigiu.
Recursul este nefondat.
Potrivit prevederilor art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome și societăţi comerciale, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu, iar în conformitate cu prevederile art.1 din Hotărârea Guvernului nr.834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deţinute la societăţile comerciale cu capital de stat, aceste terenuri, necesare desfășurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină de către ministerul de resort.
In temeiul acestor prevederi legale și a criteriilor comune de aplicare a Hotărârii Guvernului nr.834/1991, la data de 5 decembrie 1996, Ministerul Industriilor a emis certificatul seria M03 nr.3325 prin care a atestat dreptul de proprietate al pârâtei „M” SA asupra unei suprafeţe de 14.547,99 mp, a cărui legalitate a fost contestată de reclamantă.
Instanţa de fond, soluţionând cauza, a interpretat în mod corect actul dedus judecăţii și nu a schimbat înţelesul lămurit al acestuia, cercetând și stabilind că s-au respectat prevederile legale de mai sus și îndeplinirea condiţiilor cerute de acestea pentru eliberarea certificatului contestat.
Pe de altă parte, a cercetat dacă societatea comercială reclamantă este titulara unui drept recunoscut de lege, care să fi fost vătămat prin emiterea certificatului contestat.
Astfel, în mod judicios instanţa de fond a reţinut că fostul comitet executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, prin decizia nr.522/9 aprilie 1987, în temeiul art.1 și 2 din Decretul nr.409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului, a transmis în administrarea Intreprinderii „M” fondurile fixe din anexă, între care terenul în litigiu și construcţii.
De asemenea, în mod corect s-a reţinut că prin Hotărârea Guvernului
nr.1200/1990, Anexa 1 pct.25, Întreprinderea „M” a fost înfiinţată ca societate
comercială pe acţiuni, iar prin Hotărârea Guvernului nr.1040/1990, Anexa 1
pct.83 a fost înfiinţată Societatea comercială pentru desfacerea
combustibililor solizi și materialelor de construcţii „M” (reclamanta) și că la
data înfiinţării, terenul respectiv se afla în patrimoiul acestei părţi,
reclamanta neavând nici un drept recunoscut de lege asupra terenului respectiv.
In ceea ce privește a doua critică, rezultă că, într-adevăr, instanţa de fond nu s-a referit, în motivarea soluţiei adoptate, la sentinţa civilă nr.6015/1999 a Tribunalului București, prin care fusese admisă acţiunea formulată de reclamanta împotriva Consiliului General al Municipiului București și se constatase că reclamanta era proprietara unui teren în suprafaţă de 20.532 mp.
Potrivit prevederilor art.304 pct.10 din Codul de procedură civilă, o hotărâre este casabilă când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de
apărare sau asupra unei dovezi care erau hotărâtoare pentru dezlegarea princinii.
Omisiunea instanţei de fond nu are, însă, consecinţa de mai sus, din moment ce proba invocată nu este hotărâtoare pentru dezlegarea princinii, hotărârea respectivă nefiind opozabilă societăţii comerciale pârâte, care nu a fost parte în proces.
Așa fiind, recursul a fost respins ca nefondat.