Cetăţean străin.Legalitatea actului Ministerului de Interne referitor la vizea de ieșire din România
Legea română nu reglementează un drept al străinului de a i se prelungi
șederea în România. Un asemenea drept aparţine exclusiv statului, care îl
exercită prin organele sale de specialitate, investite cu o anumită libertate
de apreciere a oportunităţii cererii de prelungire a vizei de ședere în ţară.
Secţia
de contencios administrativ – decizia nr.3107 din 22 octombrie 2002
Cetăţeanul egiptean R.M.Y. a chemat în judecată Ministerul de Interne
solicitând anularea vizei de ieșire din ţară nr.730675 din 7 iunie 2001, precum
și obligarea pârâtului să-i prelungească viza de ședere în România, pentru
afaceri, conform Legii nr.123/2001 și art.48 al Constituţiei României.
Reclamantul a arătat în motivarea acţiunii că este om de afaceri așa încât nu poate pârâsi România fără a-și lichida facerile; că, pe de altă parte, viza de ieșire din ţară reprezintă o măsură care încalcă drepturile sale de proprietate, la muncă, libertatea de mișcare și prevederi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului și Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile și politice.
Curtea de Apel București – Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.1102 din 5 septembrie 2001, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul susţinând că în mod greșit curtea de apel i-a respins acţiunea, omiţând că:
- cifra de afaceri reală a societăţii comerciale la care este asociat este de 10 miliarde lei;
- la intrarea în ţară nu-i era necesară o invitaţie din partea altei persoane;
- convenţia dintre România și Egipt nu conţine o clauză privind invitaţia pentru obţinerea vizei;
- în prezent sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.28 lit.e din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.476/2001, pentru prelungirea vizei de ședere;
- documentele internaţionale invocate în acţiune îl îndreptăţesc să solicite și să obţină prelungirea vizei, pentru afacei, conform Legii nr.123/2001.
Recursul este nefondat.
Reclamantul a intrat în România în baza unei vize simple cu valabilitate de numai 30 de zile.
Anterior expirării vizei, el a dobândit calitatea de acţionar al unei societăţi comerciale. Potrivit art.19 alin.1 din Legea nr.25/1969, atunci în vigoare, reclamantul avea obligaţia să părăsească ţara la expirarea termenului de ședere, lucru pe care nu l-a făcut, iar Serviciul independent de evidenţă informatizată al persoanei, din municipiul București, nu i-a prelungit șederea, acordându-i viza de ieșire nr.730675, valabilă până la data de 17 iunie 2001.
Un asemenea drept aparţine exclusiv statului care îl exercită prin organele sale specializate, investite cu o anumită libertate de apreciere a oporunităţii cererii în fiecare caz în parte.
O atare reglementare juridică nu contrazice legislaţia adoptată de alte state democratice în materie și nici exigenţele stabilite prin documentele internaţionale ratificate de România, la care se referă reclamantul.
Reţinând, deci, lipsa dreptului subiectiv legitim al acestuia, care să-i fi fost vătămat printr-un act administrativ de autoritate emis de pârât, legal și temeinic prima instanţă a respins acţiunea.
De aceea și având în vedere inexistenţa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art.306 alin.2 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.