Vamă.Taxă
vamală.Verificări.
Preţul la
care se face vânzarea unei mărfi din import este, de principiu, acela
stabilit de părţi și înscris în documentele de achiziţie, adică preţul
tranzacţional.
În situaţia în care organele vamale au suspiciuni cu privire la realitatea
preţului declarat, acestea sunt în drept să solicite informaţii suplimentare,
inclusiv documente justificative, prin care să se poată verifica
declaraţia importatorului. Această procedură este menită să apere autoritatea
vamală de eventualele conivenţe frauduloase, asigurându-se aplicarea unor
tarife vamale corespunzătoare preţului real cu care marfa a intrat în ţară.
Secţia
de contencios administrativ - Decizia nr.3119 din 22 octombrie 2002
Societatea comercială „R.E.” SRL a chemat în judecată Direcţia Reguională Vamală Constanţa și Direcţia Generală a Vămilor, solicitând să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 173.745.599 de lei, garanţie vamală pe care a fost obligată să o constituie până la stabilirea valorii în vamă a 52 tone de pui importate, precum și suma de 203.618.640 de lei costurile suportate de societate pentru garanţia plătită constând în dobânda la suma de 173.745.599 de lei.
Curtea de Apel București – Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.1491 din 31 octombrie 2000, a respins acţiunea, reţinând că nu s-a făcut dovada realităţii preţului achitat de reclamantă exportatorului.
Împotriva sentinţei a făcut recurs reclamanta.
Prin motivele de casare formulate în scris recurenta a susţinut că preţul de 950 USD/to este mai mare decât preţul comunicat de către D.G.V., potrivit informaţiilor pe care le deţine de la autorităţile vamale americane și care este de 850 USD/to, deci mai mic decât preţul achitat în executarea contractului din prezenta cauză.
Recursul este fondat pentru motivele ce se vor expune în continuare.
În conformitate cu prevederile Acordului Organizaţiei Mondiale de Comerţ (G.A.T.T.), ratificat de România prin Legea nr.133/1994, preţul la care se face vămuirea unei mărfi de import este de principiu acela stabilit de părţi și înscris în documentele de achiziţie (contract de vânzare-cumpărare, facturi etc.), adică preţul tranzacţionat.
În situaţia în care organele vamale au suspiciuni rezonabile cu privire la realitatea preţului declarat, acestea sunt în drept să solicite informaţii suplimentare, inclusiv documente justificative prin care să se poată verifica declaraţia importatorului.
Această procedură este menită să apere autoritatea vamală de eventuale conivenţe frauduloase, asigurându-se aplicarea unor tarife vamale corespunzătoare preţului real cu care marfa a intrat în ţară.
Verificările făcute în speţă, la solicitarea organelor vamale românești, nu sunt complete și, în orice caz, insuficient de convingătoare.
În primul rând, nu a fost identificată foarte exact ruta comercială parcursă de la firma cu care a fost angajată tranzacţia și până la livrarea mărfii în portul Constanţa, și aceasta din pricină că la dosarul cauzei lipsesc actele consemnând diferitele înţelegeri care s-au succedat în cauză, cum ar fi cea dintre producător – firma americană PERDUE FARMS Inc – și cel ce a mijlocit importul – firma BRECON FOODS din Canada – dintre firma cu care s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare – firma ATALANTA U.K. (United Kingdom) din Anglia – și reclamantă, precum și, eventual, raporturile juridice dintre ATALANTA U.K. și ATALANTA ROMÂNIA, inclusiv posibilele interese comerciale ale reclamantei în activitatea acesteia din urmă. Oricum, chiar dacă pentru unele din aceste tranzacţii nu s-ar putea produce probe, cel puţin contractul dintre vânzător și cumpărător (importator) trebuia depus la dosarul cauzei.
Nu s-au făcut probe relevante cu privire la preţurile practicate pentru tranzacţii similare, ori cu suficiente elemente de similitudine, între producătorii de pe piaţa americană și importatori români spre a se putea face o comparaţie a nivelului lor și nu au fost produse oferte de preţ din partea vânzătorului ori prezentată corespondenţa purtată între acesta și firma românească în pregătirea finalizării tranzacţiei. Tot astfel, nu s-au administrat dovezi cu privire la preţurile practicate în România la desfacerea produselor respective, fie prin intermediari fie direct la consumatori.
Aceste probe, ca și altele a căror necesitate ar putea rezulta în cursul procesului se impuneau întrucât preţul de referinţă statistic care a fost aplicat în cauză este mai mult decât dublu faţă de preţul de tranzacţie invocat, și nici nu a fost invocată vreo circumstanţă particulară care ar fi justificat acordarea unui regim de preţuri privilegiat.
Faţă de considerentele expuse, s-a admis recursul și s-a casat cu trimitere sentinţa atacată în vederea completării materialului probator, pentru a se putea fundamenta în mod temeinic și convingător soluţia ce se va pronunţa.