Proprietate publică a statului.Determinare
Domeniul public al statului este
alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constituţie, din cele
prevăzute la pct.1 din anexa Legii nr.213/1998, precum și din alte bunuri de uz
sau interes naţional, declarate ca atare prin lege.
Legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenţei unui
bun la domeniul public al statului. În lipsa unei atari reglementări, nu
se poate atribui bunului natura de bun aparţinând domeniului public al
statului cu toate consecinţele ce derivă din această calificare.
Secţia
de contencios administrativ, decizia nr.3224 din 29 octombrie 2002
Societatea comercială „P.” SRL a chemat în judecată Ministerul Culturii și Cultelor pentru a se dispune anularea Ordinului său nr.2543 din 6 iunie 2001, ca nelegal.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că : în baza prevederilor Legii nr.99/1999, Legii nr.133/1999 și a Ordinului nr.1/2000 emis de Președintele Oficiului Naţional al Cinematografiei a demarat procedura pentru cumpărarea a două săli de cinematograf, deţinute în temeiul unui contract de închiriere și respectiv a unui contract de asociere în participaţiune; cererea de cumpărare a fost acceptată de către RA DEF - România care, printr-o adresă, a confirmat faptul că reclamanta îndepliniște condiţiile legale pentru a beneficia de prevederile ei; în consecinţă, societatea a efectuat mai multe investiţii în cele două obiective; dar, ulterior, procedura a fost interpretată în mod unilateral de către regie care a invocat incertitudinea regimului juridic al acestor bunuri imobile; pârâtul a emis ordinul atacat, care exclude fără temei legal, sălile de cinematograf din sfera bunurilor ce pot fi vândute persoanelor îndreptăţite, considerând eronat că ele aparţin domeniului public al statului.
Curtea de Apel Brașov, Secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.253/F din 20 noiembrie 2001, a admis acţiunea. S-a reţinut că din moment ce, la data adoptării Legii nr.133/1999, reclamantei i
s-a creat dreptul de a cumpăra activele deţinute în calitate de beneficiar a unui contract de închiriere sau de asociere în participaţiune, realizarea acestui drept nu-i poate fi paralizată prin includerea spaţiilor respective într-o anumită categorie de bunuri. Că, în raport de prevederile Legii nr.213/1998, sălile de cinematograf aflate în administrarea Oficiului Naţional al Cinematografiei, prin intermediul Regiei Autonome a Distribuţiei și Exploatării Firmelor - Romania Film, nu fac parte din domeniul public, ci din patrimoniul regiei autonome, așa încât ele pot fi vândute.
Impotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor susţinând că de vreme ce patrimoniul cinematografiei naţionale cuprinde și cinematografele aflate în administrarea Oficiului Naţional al Cinematografiei prin intermediul RADEF - România Film, rezultă natura juridică a acestora, ca fiind bunuri de uz public naţionale, declarate ca atare prin lege, supuse regimului juridic de protecţie instituit prin art.11 (1) lit a și art.15 din Legea nr.213/1998.
S-a precizat în recurs că în spiritul respectării principiului ierarhiei actelor juridice normative, ordinul nr.2543/2001 (anulat prin sentinţă) a fost emis în condiţii de deplină legalitate, vizând crearea unui cadru juridic proteguitor în domeniul cinematografiei, de apărare a patrimoniului
cinematografic, în sensul exceptării de la înstrăinare a sălilor de
cinematograf și a celorlalte bunuri proprietate publică a statului, aflate în administrarea RADEF – România Film București.
Recursul este nefondat.
Societatea comercială reclamantă deţine sălile de cinematograf în baza unor contracte de închiriere și de asociere în participaţiune valabil încheiate cu RADEF – România Film București.
Dreptul său subiectiv de a cere cumpărarea acelor săli a fost consacrat atât prin Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (pct.35) cât și prin Legea nr.133/1999, privind stimularea intreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (art.12 alin.1 lit.a,b).
S-a stabilit că activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locaţie de gestiune sau a contractului de asociere în participaţiune, încheiate cu societăţile comerciale și companiile naţionale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, la data intrării lor în vigoare pot fi vândute, la solicitarea deţinătorului, în contract de leasing, cu clauza irevocabilă de vânzare.
In aplicarea prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.88/1997 și a art.12 alin.1 lit.a) și b) din Legea nr.133/1999, Președintele Oficiului Naţional al Cinematografiei a emis ordinul nr.1 din 6 ianuarie 2000, prin care a aprobat declanșarea procedurilor de negociere directă în vederea vânzării activelor, precum și normele metodologice privind vânzarea, respectiv încheierea unor contracte de leasing cu actualii utilizatori ai unor active din patrimoniul Regiei Autonome a Distribuţiei și Exploatării Filmelor - România Film.
La cererea reclamantei a fost declanșată procedura legală pentru cumpărarea celor două săli de cinematograf, cerere acceptată iniţial de către aceeași regie.
Societatea comercială a efectuat investiţii la ambele obiective, dar ulterior i s-a comunicat întreruperea procedurii până la clarificarea regimului juridic al sălilor de cinematograf.
Ministerul Culturii și Cultelor a susţinut că exceptarea de la vânzare a acestor bunuri se justifică prin apartenenţa lor la domeniul public al statului, regim juridic ce ar rezulta din dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr.67/1997 republicată în temeiul Legii nr.22/1999 și din cele conţinute în Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Argumentul este inexact pentru că art.5 alin.2 lit.c din primul act normativ se referă la patrimoniul cinematografiei naţionale și la cinematografele aflate în administrarea Oficiului Naţional al Cinematografiei, prin intermediul RADEF – România Film București. Noţiunea de patrimoniu nu este însă identică cu aceea de proprietate. In sfera mai largă a primei noţiuni se includ și alte elemente, ca de exemplu bunuri din domeniul privat sau drepturi și obligaţii cu caracter patrimonial, care nu se confundă cu bunurile proprietate publică.
Pe de altă parte, potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constituţie,, din cele prevăzute la pct.1 din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau interes naţional, declarate ca atare prin lege.
Rezultă, așadar, că legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenţei unui bun la domeniul public al statului și că în lipsa unei atari reglementări legale, nu se poate atribui bunului, natura de bun domenial cu toate consecinţele ce derivă din această calificare.
Având în vedere că sălile de cinematograf, aflate în patrimoniul cinematografiei naţionale și în administrarea Oficiului Naţional al Cinematografiei, prin intermediul RADEF – România Film, nu se regăsesc în prevederile Constituţiei, ale anexei la legea organică nr.213/1998 sau în prevederile altor legi (fiind circumscrise domeniului privat al statului), fără temei se susţine în recurs că exceptarea lor de la procedura de vânzare instituită prin Ordinul nr.1/2000 emis de Președintele Oficiului Naţional al Cinematografiei este justificată.
Reţinând deci, că prin emiterea actului administrativ supus controlului judiciar, autoritatea publică pârâtă a vătămat dreptul subiectiv legitim al reclamantei de a solicita declanșarea procedurii directe de negociere în vederea cumpărării sălilor de cinematograf pe care le deţine și că măsura luată nu își găsește suport în normele legale în vigoare, recursul a fost respins ca nefondat.