Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Soluţii. Desfiinţarea hotărârii pronunţate în recurs în anulare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Revizuirea
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
C. proc. pen., art. 4081
În cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, constând în condamnarea persoanei achitate printr-o hotărâre definitivă, ca urmare a admiterii recursului în anulare, consecinţele grave ale încălcării dreptului la un proces echitabil continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin admiterea cererii de revizuire, desfiinţarea hotărârii prin care s-a admis recursul în anulare și respingerea, ca nefondat, a acestuia.
I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia penală nr. 345 din 7 noiembrie 2011
Prin sentinţa nr. 337 din 29 octombrie 1998, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a II-a penală, a fost condamnată inculpata Z.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen., în baza art. 81 C. pen. fiind suspendată executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 5 ani.
A fost condamnat inculpatul N.M. la pedeapsa de 3 luni și 12 zile închisoare pentru săvârșirea infracţiunii prevăzută în art. 314 C. pen.
Prin decizia nr. 312 din 30 iunie 1999 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia I penală, a fost admis apelul procurorului, desfiinţată, în parte, sentinţa atacată, iar în rejudecare, schimbate încadrările juridice ale faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor din infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen. pentru inculpata Z.M. și din infracţiunea prevăzută în art. 314 C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen. pentru inculpatul N.M. În baza dispoziţiilor legale invocate au fost condamnaţi inculpaţii la pedepse de câte 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.
Prin decizia nr. 81 din 10 ianuarie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, au fost admise recursurile declarate de inculpaţi și de procuror, casată decizia recurată, precum și sentinţa primei instanţe, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe, Tribunalul București.
În rejudecare, prin sentinţa nr. 683 din 4 iulie 2002, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a II-a penală, în baza dispoziţiilor art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., a fost condamnată inculpata Z.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. și art. 64 C. pen.
În baza art. 65 C. pen., a fost interzis inculpatei dreptul de a exercita profesia de asistentă medicală, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza dispoziţiilor art. 314 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul N.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 1 din Legea nr. 137/1997 s-a constatat pedeapsa integral graţiată.
Prin decizia nr. 809/A din 12 decembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia I penală, a fost admis apelul procurorului, a fost desfiinţată, parţial, sentinţa atacată și, pe fond, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbată încadrarea juridică a faptei inculpatului N.M. în art. 26 C. pen. raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul N.M. la 3 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe timp de 3 ani.
A fost majorată pedeapsa aplicată inculpatei Z.M. de la 5 ani la 7 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., pe timp de 4 ani.
Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii N.M. și Z.M.
Prin decizia nr. 4262 din 7 octombrie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, au fost admise recursurile inculpaţilor, casată decizia și sentinţa anterior pronunţată cu privire la condamnarea inculpatului N.M.
A fost casată decizia penală nr. 809 din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel București, cu privire la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul N.M. pentru infracţiunea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale nr. 683 din 4 iulie 2002 a Tribunalului București, cu privire la inculpata Z.M.
A fost respins recursul declarat de procuror.
Împotriva acestei decizii procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a declarat recurs în anulare, în ceea ce privește soluţia dispusă cu privire la inculpatul N.M.
Prin decizia nr. 58 din 14 martie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul de 9 Judecători, a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și casată decizia nr. 4262 din 7 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală, numai cu privire la soluţionarea recursului inculpatului N.M. A fost admis recursul declarat de inculpat împotriva deciziei nr. 809/A din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, casată decizia menţionată cu privire la admiterea apelului procurorului și desfiinţată sentinţa penală nr. 683 din 4 iulie 2002 a Tribunalului București, numai faţă de inculpatul N.M., menţinându-se dispoziţia de condamnare a acestuia la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii prevăzută în art. 314 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen., cu constatarea graţierii totale a pedepsei, conform art. 1 din Legea nr. 137/1997, precum și celelalte dispoziţii ale sentinţei, în privinţa inculpatului.
După epuizarea căilor interne de atac, în temeiul dispoziţiilor art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, la data de 29 iulie 2005, revizuentul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclamând, în esenţă, încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţie, pe motivul condamnării sale în urma unui recurs în anulare introdus de procurorul general și pe motivul duratei excesive a procedurii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată la data de 7 decembrie 2010, a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie - referitoare la securitatea raporturilor juridice și la durata procedurii și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere, decizând că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca urmare a nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, că nu a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca urmare a duratei procedurii și că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii sumele de 4.000 euro pentru prejudiciul moral, 150 euro cheltuieli de judecată în procedura derulată în faţa instanţelor interne și 1.000 euro cheltuieli de judecată în procedura derulată în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa europeană a reţinut, în esenţă, cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie, că respectarea dreptului la un proces echitabil presupune ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive în scopul obţinerii unei noi decizii în această privinţă, iar exercitarea acestui control nu trebuie să devină un apel mascat, excepţiile de la acest principiu trebuind fundamentate pe motive temeinice și imperative, respectarea sau nu a principiului securităţii raporturilor juridice impunând o analiză în concret a cauzei.
S-a reţinut că, în speţă, argumentele Guvernului în sensul că autorităţile și-au exercitat puterea de a iniţia și desfășura un proces de revizuire a hotărârii definitive, păstrând un just echilibru între interesele individului și cel de garantare a eficacităţii justiţiei penale, nu sunt suficiente pentru a justifica anularea hotărârii de achitare pronunţată în favoarea reclamantului. Inculpatul fusese achitat prin hotărâre definitivă (pronunţată într-o procedură care, în opinia Curţii, nu părea a fi arbitrară, prin examinarea acuzaţiilor procurorului pe bază de probe). S-a reţinut, de asemenea, că prin admiterea recursului în anulare inculpatul a fost condamnat pentru comiterea unei fapte penale, situaţia sa agravându-se prin exercitarea acelei căi de atac, intervenţia graţierii fiind irelevantă, deoarece situaţia sa juridică s-a schimbat de la statutul de persoană achitată la cel de persoană condamnată, fiind, de asemenea, irelevant că soluţia dispusă în urma exercitării recursului în anulare coincidea cu cea pronunţată de prima instanţă, deoarece hotărârea acesteia fusese desfiinţată.
S-a concluzionat că promovarea recursului în anulare nu era direct accesibilă reclamantului, ci doar procurorului general (superior ierarhic al procurorului care a participat la procedura instanţelor ordinare), exercitarea căii de atac ridicând probleme privind principiul egalităţii armelor. Această procedură nu se referea la descoperirea unor noi fapte relevante sau la nerespectarea unei garanţii procesuale esenţiale care nu putuse fi invocată anterior de către procuror, ci viza aprecierea de către instanţele interne a faptelor și probelor dosarului cu privire la care instanţele formulaseră un punct de vedere diferit de cel al procurorului, actele dosarului nerelevând împrejurarea că instanţele nu ar fi examinat cauza pe bază de probe, într-o procedură contradictorie.
S-a reţinut, totodată, că prin admiterea recursului în anulare inculpatul a fost condamnat pentru o faptă diferită și pentru alte motive decât cele invocate de procuror, utilizarea acestei căi extraordinare de atac și anularea deciziei definitive din 7 octombrie 2003 aducând atingere justului echilibru între interesele individului și necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale, nerespectând exigenţele unui proces echitabil.
Urmare a pronunţării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, la 23 septembrie 2011, revizuentul a sesizat Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul de 5 judecători, cu o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 4081 C. proc. pen., solicitând, în esenţă, admiterea cererii, desfiinţarea deciziei nr. 58 din 14 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Completul de 9 Judecători și, în rejudecare, respingerea, ca nefondat, a recursului în anulare, cu menţinerea deciziei nr. 4262 din 7 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală, în cauză fiind îndeplinite condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 4081 C. proc. pen.
Analizând cererea prin prisma dispoziţiilor art. 4081 C. proc. pen., având în vedere constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar și concluziile revizuentului, se apreciază că cererea este întemeiată și va fi admisă, pentru considerentele ce urmează:
Raportând cererea formulată la prevederile art. 4081 alin. (1) și (2) C. proc. pen. rezultă că aceasta respectă condiţiile de admisibilitate expres prevăzute de lege.
Raportând considerentele hotărârii instanţei europene cauzei de faţă, în speţă procedurii judiciare declanșată prin promovarea căii extraordinare de atac a recursului în anulare de către procurorul general, se constată că potrivit dispoziţiilor art. 409 și urm. C. proc. pen., în vigoare la data promovării căii extraordinare de atac (ulterior abrogate prin art. I pct. 5 din Legea nr. 576/2004) și aplicabile soluţionării cauzei (potrivit art. II din Legea nr. 576/2004), orice hotărâre definitivă poate fi atacată cu recurs în anulare de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, pentru motivele indicate de art. 410 C. proc. pen., în termenele stabilite de art. 411 C. proc. pen.
Din interpretarea coroborată a prevederilor legale anterior invocate se constată că această cale de atac nu putea fi promovată în mod direct de către părţile din cauza soluţionată prin hotărâre definitivă, existând posibilitatea declarării, atât în favoarea, cât și în defavoarea condamnatului, exclusiv de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.
Rezultă, așadar, că în ceea ce privește situaţia juridică a persoanei condamnată sau achitată prin hotărâre definitivă, exista posibilitatea modificării acesteia consecutiv finalizării, prin hotărâre definitivă, a judecăţii, noua hotărâre pronunţându-se pe baza verificării hotărârilor anterior pronunţate, potrivit normelor de procedură aplicabile judecăţii în recurs (respectiv pe baza materialului dosarului și a oricăror înscrisuri noi depuse).
Prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că acordarea posibilităţii doar unei părţi de a exercita o cale de atac reprezintă o încălcare a principiului egalităţii armelor, precum și a principiului securităţii raporturilor juridice, neputând fi acceptată teza reexaminării unei hotărâri definitive și executorii pe baza unor argumente invocate și examinate anterior de către instanţe, deoarece în modalitatea arătată poate fi nesocotit interesul părţii de a beneficia de stabilirea definitivă printr-o hotărâre judecătorească a unei situaţii juridice.
În cauza dedusă judecăţii, prin promovarea recursului în anulare, hotărârile pronunţate în cauză în al doilea ciclu procesual au fost criticate pentru greșita încadrare juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului N.M. și comiterea, în recurs, a unei grave erori de fapt, prin achitarea aceluiași inculpat, hotărârile fiind pronunţate cu încălcarea legii; s-a apreciat că încadrarea juridică justă a faptei comisă de către inculpat era de omor calificat, faptă pentru care s-a solicitat condamnarea inculpatului.
Instanţa sesizată cu soluţionarea acestei căi de atac a procedat la soluţionarea cauzei pe baza probelor anterior administrate și a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii prevăzută în art. 314 C. pen., constatând că pedeapsa a fost graţiată, în condiţiile în care printr-o hotărâre definitivă a instanţei de recurs inculpatul fusese achitat, în urma parcurgerii procedurii de judecată reglementată de legea procesuală în vigoare, în derularea căreia procurorul beneficiase de posibilitatea reală și efectivă de a invoca toate argumentele apreciate ca pertinente, prin promovarea recursului în anulare nefiind relevate aspecte noi, survenite ulterior judecării cauzei sau care nu au putut fi invocate cu acel prilej.
Se reţine, de asemenea, că împrejurarea că instanţa a constatat graţierea pedepsei este irelevantă faţă de soluţia de condamnare dispusă faţă de inculpat.
Se constată că, în realitate, recursul în anulare completa sistemul căilor de atac, creând posibilitatea unei noi verificări a hotărârii pentru aceleași argumente care au fost invocate anterior, dându-se posibilitatea ca în baza manifestării de voinţă a unei singure părţi să se rejudece o cauză soluţionată definitiv.
Raportând, așadar, consideraţiile cuprinse în hotărârea instanţei europene cauzei de faţă, se reţine că admiterea căii de atac a recursului în anulare a încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil sub aspectul nerespectării principiilor egalităţii armelor și securităţii raporturilor juridice.
Se reţine, totodată, că dreptul inculpatului la un proces echitabil, garantat de Convenţie, a fost încălcat prin promovarea și admiterea căii de atac a recursului în anulare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatând această încălcare.
Consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și în prezent și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii atacate, respectiv prin desfiinţarea hotărârii pronunţată în soluţionarea recursului în anulare și, în rejudecare, prin respingerea acestuia, ca nefondat.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 4081 alin. (11) lit. a) C. proc. pen., s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul N.M. împotriva deciziei nr. 58 din 14 martie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul de 9 Judecători, s-a desfiinţat decizia atacată și, rejudecând, s-a respins, ca nefondat, recursul în anulare declarat împotriva deciziei nr. 4262 din 7 octombrie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, privind pe inculpatul N.M. și s-a menţinut decizia nr. 4262 din 7 octombrie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, cu privire la inculpatul N.M.