. Principiul disponibilității. Încălcare. Introducerea de către instanță din oficiu a unui terț în proces.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Principii fundamentale ale
procesului civil. Principiul disponibilității. Cadru procesual.
Încălcarea principiului disponibilității.
Index alfabetic : Principiul disponibilității.
- Cadru procesual.
Codul de procedură civilă : art. 129
alin.(6)
Prin principiul
disponibilității se înțelege faptul că părțile
pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea
procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului
înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse
judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea
cadrului procesual în privința obiectului și a participanților
la proces, a fazelor și
etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
Cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menționează în cererea de judecată persoanele cu care înțelege să se judece și obiectul cererii, adică ceea ce pretinde.
Instanța nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere.
ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 771 din 7 februarie 2008
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamantul C.C. a chemat în judecata pe SC O. SA și a solicitat ca, în temeiul Legii 10/2001, sa-i fie restituit imobilul situat în Buzău, arătând că a notificat în acest sens Primăria Orașului Buzău.
Judecătoria sectorului 1, prin sentința civila nr. 8323 din 4 octombrie 2002, a respins ca inadmisibilă acțiunea cu motivarea că, potrivit Legii 10/2001, reclamantul avea obligația de a recurge la procedura prealabila prevăzută de art. 20 și următoarele din acest act normativ.
Tribunalului
București, secția a III-a civila
prin decizia nr.517/A/2003 a respins apelul declarat de reclamantul C.C.
Prin
decizia civila nr.1286 din 19 mai 2003, Curtea de Apel București,
secția a Ill-a civila a admis recursul reclamantului C.C., a casat
decizia Tribunalului
București și
a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Tribunalul
București, investit cu soluționarea cauzei, a încuviințat prin încheierea
din data de 22 septembrie 2003 introducerea în cauza în calitate de pârâtă a
Primăriei Orașului Buzău, iar prin sentința civila nr. 989 din 28
octombrie 2003 a respins din nou cererea ca inadmisibila, reținând că
reclamantul nu a făcut dovada notificării persoanei juridice
implicată în actul de privatizare potrivit art. 27 alin.(1) și alin. (2)
din Legea 10/2001.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamantul C.C.
Primăria
orașului Buzău a invocat excepția de necompetență teritorială
a primei instanțe, în raport de împrejurarea că imobilul a cărui restituire se
solicită se află pe raza teritorială a orașului Buzău.
Curtea
de Apel București, secția a IV-a civila, prin decizia civila nr. 759 din 3 mai 2004 a admis apelul declarat de
reclamant, a anulat sentința mai sus arătată și a trimis cauza spre competentă
soluționare, în primă instanță
la Tribunalul Buzău.
În
considerentele deciziei, s-a reținut că potrivit dispozițiilor
art. 21 din Legea
nr. 10/2001, notificarea se adresează
persoanei juridice deținătoare a imobilului a cărei restituire
se cere.
Concluzionând
că în toate litigiile declanșate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001,
competența de soluționare a proceselor revine tribunalului în a cărui
raza teritorială este situat sediul unității
deținătoare, instanța de apel a reținut că sediul
unității deținătoare este situat pe raza teritorială a Municipiului Buzău, sens în
care competența de soluționare a cererii revine Tribunalului Buzău.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civila nr.8768 din 3
noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția
Civilă și de Proprietate Intelectual a admis recursul, a casat decizia Curții de Apel
București și
a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului declarat de reclamantul
C.C.
Pentru
a se pronunța astfel, instanța suprema a reținut că, în speță, unitatea
deținătoare în sensul dispozițiilor Legii nr.10/2001, este SC O. SA, cu
sediul în București.
Împrejurarea
că parte din imobilul a cărui restituire se solicită, ar fi deținută și de
către Municipiul Buzău, sens în care și această unitate administrativ teritoriala ar avea
calitate de unitate deținătoare, este irelevantă din punct de vedere
al stabilirii competenței teritoriale, atât timp cât reclamantul a înțeles
să sesizeze instanța în a cărei circumscripție teritorială se
găsește sediul celeilalte unități deținătoare,
anume SC O.
SA.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civila, în apel după
casare, a pronunțat decizia nr.506 din 7 noiembrie 2006, prin care a admis
apelul formulat de reclamantul C.C., a desființat sentința nr.989 din
28 octombrie 2003 și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului
București, reținând incidența dispozițiilor art. 129 alin.
(6) și art. 57 alin. (1) C.proc.civ.
În contra acestei din urmă decizii a
declarat recurs SC O. SA, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9
C.proc.civ., critica vizând aspectul că instanța de apel a apreciat
în mod greșit dispozițiile legale și că acțiunea
reclamantului este admisibilă.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate,
Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele
considerente :
Principiul
disponibilității este consacrat în dispozițiile
articolului 129 alin.(6) Codul de procedură civilă și prevede
că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra
obiectului cererii judecății.
Prin principiul disponibilității
se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai
existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și
prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o
hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și
conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința
obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor
pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
Reclamantul C.C. a depus la dosar, la
termenul din 28 octombrie 2003, o cerere completatoare de chemare în
judecată și a altor persoane, cerere asupra căreia instanța
de fond a omis să se pronunțe, mulțumindu-se
cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii,
încălcând astfel principiul disponibilității.
Or,
în aplicarea principiului disponibilității, instanța era
obligata să se pronunțe asupra tuturor cererilor formulate în proces.
Pe de altă
parte, cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care
menționează în cererea de judecată persoanele cu care
înțelege să se judece și obiectul cererii, adică ceea ce
pretinde. Referitor la primul aspect, este de reținut că
instanța nu poate introduce din oficiu
o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant
prin cerere.
Părțile au însă posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului sub forma chemării în judecată a altei persoane (art. 57-59 C. pr. civ.), chemării în garanție (art. 60-63 C.proc.civ.) și arătării titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ.). Posibilitatea de a largi cadrul procesual o au și alte persoane sub forma intervenției voluntare (art. 49-56 C.proc.civ.).
Așa fiind, critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, nu își găsește aplicabilitatea în speță, astfel că recursul pârâtei a fost respins, ca nefondat, conform art.312 alin.(1) C.proc.civ.