Verificarea compatibilităţii dintre norma internă și
dreptul comunitar. Rolul judecătorului comunitar.
Cuprins pe materii
: Drept procesual civil. Principiul rolului activ al
judecătorului.
Index alfabetic : Judecător naţional
- normă comunitară
- drept naţional
- directivă
Tratatul de aderare a României la
Uniunea Europeană
Tratatul CEE
Judecătorul naţional devenit, după data de
1 ianuarie 2007 judecător comunitar, este obligat să aplice direct dreptul
comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului naţional cu acesta, în
virtutea principiilor efectului direct al dreptului comunitar și al supremaţiei
acestuia.
Astfel, orice instanţă naţională trebuie ca, într-o cauză
ce intră în jurisdicţia sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea
sa și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetăţenilor și este
obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul naţional care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar,
fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare.
ICCJ, Secţia civilă
și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 2119 din 31 martie 2008
Prin acţiunea înregistrată la 30 august
2007, reclamanta Direcţia Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea
dreptului la liberă circulaţie în Franţa pe o perioada de 3 ani, împotriva
pârâtului C.M., domiciliat în judeţul Prahova, arătând că acesta a fost
returnat din Franţa, în baza Acordului de readmisie încheiat de România,
aprobat prin H.G. nr.278/1994.
Prin sentinţa civilă nr.1042/2007,
Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Împotriva
sentinţei a declarat apel D.G.P., care a fost respins prin decizia civilă nr.
380 din 26 septembrie 2007, a Curţii de Apel Ploiești.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs
D.G.P., care a invocat dispoziţiile art.304 pct. 9 C.proc.civ.,
susţinând că returnarea pârâtului pentru ședere ilegală dovedește încălcarea
legislaţiei statului francez, iar autorităţile române nu au competenţa de a
cerceta și a se pronunţa asupra legalităţii și temeiniciei actului de returnare
săvârșite de autorităţile franceze, ci doar de a lua act de această măsură și
a pune în executare prevederile corespunzătoare din
legislaţia naţională.
Analizând hotărârea recurată
prin prisma motivelor de recurs și a dispoziţiilor incidente, Înalta Curte de
Casaţie și Justiţie a constatat că recursul
este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţele de judecată sunt obligate ca, după
data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naţionale privind
libera circulaţie a persoanelor cu legislaţia și cu jurisprudenţa comunitară.
Judecătorul naţional a devenit, după această
dată judecător comunitar, fiind obligat să aplice direct dreptul comunitar,
dacă se constată incompatibilitatea dreptului naţional cu acesta, în virtutea
principiilor efectului direct al dreptului comunitar și al supremaţiei
acestuia.
În ceea ce privește raportul dintre legislaţia
naţională și legislaţia comunitară, Curtea a făcut aplicarea principiilor de
interpretare, stabilite de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg în
jurisprudenţa sa, respectiv :
Principiul efectului direct al tratatelor,
ceea ce înseamnă că dispoziţiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul
intern (Hotărârea Curţii din 5 februarie
1963, Van Gend en Loos c. Administraţie der Belastingen);
Principiul efectului direct al
directivelor, care se aplică
atunci când
dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului
lor, ca fiind necondiţionate și suficient
de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de
transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern
neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi
pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (Hotărârea Curţii din 19 ianuarie 1982 , cauza Becker
v. Finanzamt Munster - Innenstadt);
Unul din principiile
importante este principiul supremaţiei dreptului comunitar. Spre deosebire de
tratatele internaţionale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică
proprie, integrată în sistemul juridic al
statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului și care
impune organelor jurisdicţionale de drept intern. În fapt, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, având instituţii
proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare
internaţională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea
competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea
din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse,
drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor
lor și lor însele (Hotărârea Curţii din
15 iulie 1964 , Costa c. E.N.E.L.);
Un alt principiu de care
instanţa naţională trebuie să ţină seama este obligaţia de a nu aplica dreptul
naţional contrar dreptului comunitar. Astfel, orice
instanţă naţională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicţia sa, să
aplice dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe
care acesta le conferă cetăţenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice
orice prevedere din dreptul naţional care ar
putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau
ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curţii din 9 martie 1978, Amministrazione
delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).
Prin prisma acestor
principii și în raport de situaţia de fapt, trebuie analizat în ce măsură
dispoziţiile cuprinse în legea internă sunt compatibile cu legislaţia
comunitară în materia liberei circulaţii a persoanelor.
În ceea ce privește principiul de bază în
materia liberei circulaţii a persoanelor având cetăţenia română, în prezent,
atât legea internă, cât și legislaţia comunitară stabilesc regula potrivit
căreia dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor
membre ale Uniunii Europene este garantat – art.25 din Constituţia României,
art.18 din Tratatul CEE, art.4 din Directiva 2004/38/CE.
Excepţiile de la această regulă se regăsesc
atât în cuprinsul legii interne, respectiv art.38 și art.39 din Legea nr.248/2005,
cât și în cuprinsul legislaţiei comunitare, respectiv art.27 din Directiva
2004/38/CE.
Cu
privire la compatibilitatea normei interne cu cea comunitară în
ceea ce privește
dreptul la liberă circulaţie a cetăţeanului român ce cuprinde și dreptul de a
ieși din ţară în scopul de a călători pe teritoriul altui membru, Curtea a
constatat că norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situaţii în
care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor:
afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pe
când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera
circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui
acord de readmisie, fără a se face nici o distincţie în ceea ce privește
persoana cetăţeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un
pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a
fost returnat.
Norma internă
prevede o categorie mai largă de situaţii posibile când se poate dispune
restrângerea dreptului cetăţeanului român la libera circulaţie, în raport cu
categoria situaţiilor de excepţie prevăzute de norma comunitară. Consecinţa
firească este aceea că norma internă este parţial incompatibilă cu norma
comunitară, în ceea ce privește alte excepţii la libera circulaţie a
persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
Examinând conţinutul dispoziţiilor art. 27 din
Directivă, s-a constatat că acestea stabilesc într-un mod precis și lipsit de
echivoc excepţiile de la principiul
liberei circulaţii a persoanelor, iar potrivit Tratatului de aderare a României
la Uniunea Europeană, România avea obligaţia ca până la data de 1 ianuarie 2007
să transpună dispoziţiile Directivei în dreptul intern, obligaţie ce nu a fost
însă îndeplinită, Legea nr. 248/2005 nefiind până în prezent modificată și armonizată cu dispoziţiile cuprinse
în Directivă.
În
aceste condiţii, Curtea a făcut aplicarea efectului direct al Tratatului și al
Directivei la situaţia de fapt și, în considerarea principiul supremaţiei
dreptului comunitar, a constatat că norma aplicabilă în cauză este norma
comunitară și anume art.18 din Tratat, respectiv art. 27 și urm. din
Directivă.
Așa cum s-a arătat, art. 27 din Directivă prevede
situaţiile de excepţie în care se poate dispune restrângerea dreptului la
liberă circulaţie, respectiv ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
Art.18 (1) CE este direct aplicabil în
ordinea juridică internă naţională, deci cetăţenii Uniunii Europene, inclusiv
cetăţenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat
membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui
alt stat membru.
Dreptul
de a circula liber pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat
de art.18 (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine. Acest
drept fundamental ar fi lipsit de substanţa sa dacă statul membru ar putea,
fără o justificare valabilă, să interzică resortisanţilor proprii să părăsească
teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.
Dispoziţia
naţională – art.38 din Legea nr.248/2005 contravine legislaţiei
comunitare,
judecătorul naţional fiind obligat să aplice dreptul comunitar și în ce
privește acest drept de a părăsi teritoriul unui stat. Deși nu e
reglementat de Directiva 2004/38/CE, în
art.27 (ce se referă doar la dreptul de intrare și de ieșire), din formularea
articolului rezultă că acest text privește limitarea libertăţii de circulaţie
și că, deci include și dreptul de a părăsi un stat membru conform art.4 din
Directiva 2004/38/CE, orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a părăsi
teritoriul unui stat membru pentru a intra în alt stat membru.
Un stat membru nu
poate limita dreptul de a ieși din
statul de origine automat, fără a examina comportamentul personal al
individului în cauză și numai pentru că a fost repatriat din alt stat membru
pentru „ședere ilegală”.
Curtea apreciază că simpla nerespectare a
condiţiilor prevăzute de legea statului membru, referitoare la dreptul de
ședere pe teritoriul său a unui cetăţean român, nu poate fi încadrată în sfera
noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, la care se referă
prevederile normei comunitare aplicabilă în cauză, pentru a se putea admite acţiunea
formulată de reclamantă.
Având în vedere aceste considerente, în baza dispoziţiilor art.312 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.