Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin Încheierea din data de 8 septembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Sibiu s-a dispus sesizarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 41 introdus de H.G. nr. 11/1997 în textul H.G. nr. 20/1995 și devenit după republicarea H.G. nr. 20/1996, art. 6, față de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, invocată de reclamantul C.V. prin tutore C.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Municipiul Sibiu -Serviciul Public pentru Administrarea Fondului Locativ aflat în Proprietatea Municipiului Sibiu și Guvernul României.
2. Hotărârea Curții de Apel
Prin Sentința nr. 312 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia a fost respinsă excepția de nelegalitate invocată de reclamantul C.V. prin tutore C.M. privind art. 41 din H.G. nr. 20/1996 raportat la art. 9 din Legea nr. 112/1995, în contradictoriu cu Guvernul României și Statul Român prin Municipiul Sibiu prin Serviciul Public pentru Administrarea Fondului Locativ aflat în Proprietatea Municipiului Sibiu.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în ceea ce privește admisibilitatea excepției de nelegalitate, aceasta presupune cenzurarea actelor administrative prin raportare la lege, iar pentru a fi admisibilă excepția de nelegalitate, care constituie obiectul de reglementare al art. 4 din Legea nr. 554/2004, trebuie să privească un act administrativ, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, care se referă atât la actul cu caracter individual cât și la actul cu caracter normativ.
În ceea ce privește excepția de nelegalitate, obiectul acestei excepții de nelegalitate invocată de intimatul-reclamant constă în dispoziția cuprinsă în art. 41 introdus de H.G. nr. 11/1997 în textul H.G. nr. 20/1995 și devenit după republicarea H.G. nr. 20/1996, art. 6 cu următorul cuprins: „Art. 41 - Dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.”
Instanța de primă jurisdicție a contenciosului administrativ a reținut că această normă nu contravine prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, care stipulează: „Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.”
Instanța a apreciat că textul de lege menționat nu condiționează expres vânzarea apartamentelor de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, dar sensul voinței legiuitorului poate fi decelat printr-o interpretare sistematică, logică și istorico-teleologică a reglementării, care conduce la concluzia că dreptul chiriașilor de a cumpăra locuințele pe care le ocupau a fost statuat ca o măsură de protecție socială, în considerarea calității acestora de părți ale unor contracte valabil încheiate. Această interpretare se impune în contextul în care Legea nr. 112/1995 era primul act normativ prin care se oferea o reparație foștilor proprietari ai imobilelor preluate de stat în perioada 1945 – 1989 și în care legiuitorul a căutat să asigure, în maniera pe care a considerat-o adecvată în acel moment, un echilibru între drepturile proprietarilor deposedați abuziv, drepturile și interesele legitime ale chiriașilor și interesul public al statului ca titular al fondului locativ de care dispunea, excluzând ideea existenței unei diferențe de tratament nejustificate între persoanele care se încadrează în ipoteza art. 6 din Norme și persoanele care aveau să dobândească ulterior calitatea de chiriași.
Între situația juridică supusă analizei în Decizia de recurs în interesul Legii nr. 5/2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite au stabilit că dispozițiile Legii nr. 85/1992 sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după intrarea în vigoare a acelui act normativ și chestiunea de drept ce face obiectul prezentei judecăți, instanța a reținut că nu poate fi făcută o analogie pentru că obiectul de reglementare și rațiunile avute în vedere la adoptarea Legii nr. 82/1992 au fost diferite, vizând exercitarea dreptului de dispoziție unor imobile construite din fondurile statului sau din fondurile unităților de stat, bugetare sau economice și instituind obligații in rem.
3. Recursul declarat de C.V. prin tutore C.M.
Recurentul a criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, invocând ca temei al cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, recurentul a criticat ca fiind nelegală dispoziția din art. 41 din H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997, întrucât adaugă la textul de lege prevăzut de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995. S-a precizat că dispozițiile art. 9 din lege nu fac nici un fel de distincție între chiriașii care aveau contract de închiriere încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii și chiriașii care încheie contracte de închiriere ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Recurentul a precizat că în situația în care legiuitorul ar fi dorit ca de dispozițiile acestei legi să beneficieze numai o categorie de chiriași, respectiv cei care aveau contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a actului normativ, excluzându-i pe chiriașii ulteriori, ar fi prevăzut expres acest lucru.
Pentru aceste motive, recurentul a apreciat că dispozițiile din Normele metodologice criticate ca fiind nelegale adaugă la actul normativ în aplicarea căruia au fost emise, prevăzând o condiție suplimentară pentru a cumpăra apartamentele, respectiv aceea de a fi titularii unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a legii.
Recurentul a precizat că în situația în care legiuitorul ar fi dorit completarea legii cu cele dispuse prin hotărârea de guvern criticată, ar fi făcut această modificare printr-un act normativ de forță juridică egală, respectiv o lege și nu printr-un act normativ de forță juridică inferioară, cum este cazul în situația de față.
Se precizează că instanța de fond a apreciat că nu este vorba de obligații in rem, ci de obligații in personam, ori atâta timp cât subiectele de drept nu sunt prezentate în mod limitativ în lege, acestea nefiind circumstanțiate, chiar în cazul unei obligații in personam nu se poate restrânge în mod discreționar, printr-un act juridic cu forță inferioară, sfera subiecților cărora li se aplică legea.
Recurentul a precizat că hotărârea de guvern este un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004, sens în care și excepția de nelegalitate a hotărârii în cauză nu este inadmisibilă, apreciind sub acest aspect legalitatea soluționării excepției de inadmisibilitate invocată la fond.
II. Decizia instanței de recurs
Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Obiectul excepției de nelegalitate invocate de intimatul- reclamant constă în dispoziția cuprinsă în art. 6 din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997, potrivit căreia: ”Dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii”.
Înalta Curte reține că este adevărat că textul legal menționat nu condiționează expres vânzarea apartamentelor de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 dar, în acord cu interpretarea dată de prima instanță și de altfel, cu practica instanței supreme, Înalta Curte constată că sensul voinței legiuitorului conduce la concluzia că dreptul chiriașilor de a cumpăra locuințele pe care le ocupau a fost statuat ca o măsură de protecție socială, în considerarea calității acestora de părți ale unor contracte valabil încheiate.
Interpretarea textului considerat nelegal, obiect al excepției de nelegalitate, se referă la situația juridică existentă la data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv a Legii nr. 112/1995, iar orice hotărâre de guvern emisă ulterior acesteia se referă și pune în aplicare dispozițiile acestei legi.
Pentru aceste considerente, interpretarea dată de recurent dispozițiilor legale criticate nu poate fi primită de Înalta Curte și, pe cale de consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul formulat va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de C.V. prin tutore C.M. împotriva Sentinței nr. 312 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.
Procesat de GGC - LM