Asupra contestației în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 1474 din 20 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de C.N., împotriva sentinței civile nr. 1774 din 7 martie 2011 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2004, cu modificările ulterioare în ceea ce-l privește pe recurentul-pârât C.N.
S-a constatat că în perioada 1988-1989 recurentul-pârât C.N. a fost recrutat pentru încadrarea informativă a numiților L.A., I.I. și L.N. și a altor persoane pretabile la manifestări tendențioase.
În acest sens, recurentul-pârât a semnat cu numele real un „Angajament” având nume conspirativ de colaborator „I.”.
Susținerea recurentului, potrivit cu care „Angajamentul” a fost semnat în stare de ebrietate este lipsită de relevanță având în vedere faptul că acesta nu a negat existența „Angajamentului”, iar pe de altă parte condiția impusă de lege este aceea a „furnizării în orice mod a informațiilor”.
Or, așa cum în mod corect s-a reținut, din coroborarea informațiilor conținute de înscrisurile existente la dosar, precum și din cuprinsul raportului de recrutare, rezultă cu certitudine că recurentul-pârât C.N. era aceeași persoană cu „sursa” I. care a întocmit mai multe note informative despre numiții L.A., L.N. și I.I. Așa cum rezultă din cuprinsul acestor note, informațiile furnizate se refereau la intenția acestora de a părăsi fraudulos țara, ceea ce a fost de natură să îngrădească drepturile și libertățile fundamentale ale acestora.
Împrejurarea că, așa cum susține recurentul-pârât era de notorietate că numitul L.A. intenționa să fugă din țară, nu prezintă nicio relevanță cu privire la condiția impusă de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2004, de vreme ce persoana respectivă suferise o condamnare pentru trecerea frauduloasă a frontierei și tocmai din această cauză era în vizorul Securității.
De altfel, ceea ce informa recurentul-pârât prin notele întocmite, era tocmai faptul că acesta avea noi intenții de trecere frauduloasă a frontierei.
Împotriva deciziei nr. 1474 din 20 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal C.N. a formulat contestație în anulare.
Contestatorul susține că pentru judecarea recursului a primit citație pentru data de 28 martie 2012 la completul nr. 2.
Ulterior, fără să primească o altă citație a aflat că recursul a fost judecat pe data de 20 martie 2012, când nici avocatul său nu a participat, fiind imobilizat la pat.
După judecarea recursului a aflat că data soluționării recursului s-a decalat ca urmare a desființării completului nr. 2 și că s-a judecat la completul nr. 5 la 20 martie 2012, motiv pentru care nu a avut cunoștință de acest termen ca să poată susține motivele de recurs.
Contestatorul mai arată că nu poate fi considerat colaborator al Securității doar pe baza unui angajament nesemnat de el și niște rapoarte ale ofițerului de securitate a cărui citare a propus-o, ca să fie audiat, dar solicitarea i s-a respins.
Înalta Curte, examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că prezenta contestație în anulare este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.
Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat.
Contestatorul a precizat că a primit citație pentru termenul din 28 martie 2012, însă recursul s-a judecat pe 20 martie 2012, fără a primi citație, ca urmare a desființării Completului nr. 2.
Înalta Curte constată că susținerile sunt neîntemeiate, deoarece din actele și lucrările dosarului rezultă că atât pentru termenul din 28 martie 2012 cât și pentru cel din 20 martie 2012, recurentul a primit citație, aceasta fiind înmânată soției, care a semnat de primire.
Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt întemeiate criticile sub acest aspect, recurentul-contestator având cunoștință de termenul acordat.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de C.N. împotriva deciziei nr. 1474 din 20 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2013.