Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 11 mai 2009, reclamantul S.S. a chemat în judecată pe pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, solicitând a se dispune anularea deciziei nr. 354 din 04 mai 2009 emisă de pârâtă cu privire la poziția 23 din anexa care face parte integrantă din decizie, a deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâtă cu privire la poziția 29 din anexa care face parte integrantă din decizie, reintegrarea pe funcția deținută anterior, aceea de director al Direcției Silvice Satu Mare, și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente funcției, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin decizia nr. 947 din 15 decembrie 2004, a fost numit în funcția de director al Direcției Silvice Satu Mare, funcție pe care a deținut-o până la data de 13 decembrie 2004. Prin decizia nr. 1055 din 22 decembrie 2004 a fost suspendat de drept din această funcție pe perioada mandatului de senator în legislatura 2004-2008, iar după expirarea mandatului a revenit în funcția deținută anterior.
Prin decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009, pârâta Regia Naționala a Pădurilor Romsilva a decis că: „începând cu data de 25 mai 2009 se desființează posturile de director, director tehnic și director economic de la 41 de direcții silvice, unități fără personalitate juridică, din structura Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva prevăzute în anexa care face parte integranta din decizie” și, „ca urmare a desființării posturilor de director, director tehnic și director economic de la nivelul direcțiilor silvice din structura regiei, pentru salariații care ocupă aceste posturi se vor aplica dispozițiile legale cu privire la încetarea raporturilor de muncă, prevăzute de Legea nr. 53/2003 privind C. muncii”.
Ulterior emiterii deciziei mai sus menționate, prin decizia nr. 354 din 04 mai 2009 emisă de pârâtă s-a dispus că: „începând cu data de 04 mai 2009, se eliberează din funcția de director, director științific, director tehnic de proiectare, director tehnic de producție, director economic al unităților silvice din structura Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, prevăzute în Anexa nr. 1 care face parte integrantă din decizie”.
Ca urmare, începând cu data de 04 mai 2009, conform deciziei nr. 412/2009 a directorului general al Regiei, i-au fost delegate atribuțiile și competențele funcției de director al Direcției Silvice Satu Mare, până la verificarea cunoștințelor profesionale.
Reclamantul a susținut că cele două decizii sunt netemeinice și nelegale, întrucât nu sunt indicate dispozițiile din C. muncii și Regulamentul de ordine interioară, în baza cărora a fost adoptată măsura de eliberare din funcție, iar decizia a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 73 și art. 74 C. muncii, referitoare la termenul de preaviz și mențiunile pe care trebuie să le conțină, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi ale senatorilor și deputaților.
Mai susține reclamantul că dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, invocate ca temei al desființării posturilor nu fac nicio referire la situația parlamentarilor, ale căror contracte de muncă au fost suspendate pe durata mandatului, iar postul din care a fost eliberat nu a fost desființat, dovadă în acest sens fiind faptul că, prin decizia nr. 412 din 04 mai 2009, i-au fost delegate atribuțiile și competențele funcției de director, până la verificarea cunoștințelor profesionale.
La termenul din 10 iunie 2009, reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând să se dispună și anularea deciziei nr. 648 din 26 mai 2009 emisă de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, conform căreia, „începând cu data de 25 mai 2009, în conformitate cu prevederile art. 73 C. muncii și art. 71 din Contractul colectiv de muncă al regiei în vigoare, domnul inginer S.S. beneficiază de un preaviz de 20 de zile și, în termen de trei zile lucrătoare de la data comunicării preavizului, are obligația de a-și manifesta consimțământul expres, pentru ocuparea unuia din posturile vacante din Lista posturilor vacante prevăzută în anexa la decizie” și „neacceptarea ofertei de ocupare a unui post vacant dintre cele oferite în Lista posturilor vacante domnul inginer S.S. este concediat începând cu data expirării termenului de preaviz, în temeiul art. 65 și 67 C. muncii”. Și cu privire la această decizie, reclamantul susține că a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 73 și art. 74 C. muncii, referitoare la termenul de preaviz și mențiunile pe care trebuie să le conțină, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi ale senatorilor și deputaților.
În cauză, la data de 17 noiembrie 2009, M.I. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând respingerea acțiunii formulate de reclamant și menținerea deciziilor atacate, ca fiind legale și temeinice, întrucât au fost emise în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 și ale H.G. nr. 229/2009 și cu respectarea dispozițiilor art. 74 C. muncii. Mai susține intervenientul că reclamantul a fost eliberat din funcție ca urmare a desființării funcției de conducere de director coordonator, prin Ordinul nr. 1821 din 07 octombrie 2009 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, astfel că, prin decizia nr. 1314 din 12 octombrie 2009, a fost încadrat, începând cu data de 07 octombrie 2009, în funcția de director al Direcției Silvice Satu Mare.
Prin cererea înregistrată la data de 08 ianuarie 2010, pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva a chemat în garanție pe Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligați aceștia să o despăgubească cu suma pe care o va cere reclamantul, plus cheltuieli de judecată. În motivarea cererilor de chemare în garanție, pârâta a arătat, în esență, că actele administrative contestate au fost emise în temeiul și pentru punerea în executare a O.U.G. nr. 37/2009.
La termenul de judecată din 15 februarie 2010, a fost introdus în cauză în calitate de chemat în garanție Ministerul Mediului și Pădurilor care, o dată cu publicarea în M. Of. a O.U.G. nr. 111/2009 și a H.G. nr. 1035/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului și Pădurilor, a devenit autoritatea centrală în domeniul silviculturii.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 99/CA/2010-P.I. din 08 martie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva, invocată de aceeași pârâtă, reținând, în esență, că deciziile contestate de reclamant au fost emise de această regie autonomă, chiar dacă ele au avut la bază prevederile O.U.G. nr. 37/2009 și ale H.G. nr. 229/2009;
- a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul S.S. împotriva pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva;
- a anulat decizia nr. 354 din 04 mai 2009 cu privire la poziția 23, decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 cu privire la poziția 29 și decizia nr. 648 din 26 mai 2009, emise de Regia Națională a Pădurilor Romsilva;
- a dispus reintegrarea reclamantului pe funcția deținută anterior, aceea de director al Direcției Silvice Satu Mare;
- a obligat pârâta la plata drepturilor salariale aferente funcției de director al Direcției Silvice Satu Mare, în favoarea reclamantului;
- a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 RON;
- a respins ca nefondată cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul M.I.;
- a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Guvernul României;
- a respins excepția tardivității cererii de chemare în garanție formulată de reclamant;
- a admis cererea de chemare în garanție a Guvernului României formulată de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva și a obligat pe chematul în garanție Guvernul României la plata unor despăgubiri în favoarea pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva, reprezentând drepturile salariale aferente funcției reclamantului S.S. și cheltuielile de judecată, la care a fost obligată pârâta;
- a respins cererile de chemare în garanție a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a Ministerul Mediului și Pădurilor, cereri formulate de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva;
- a obligat pe pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva la plata sumei de 6.043 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului S.S., reprezentând onorariu avocat și taxe de timbru.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Prin decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva s-a dispus desființarea, începând cu data de 25 mai 2009, a posturilor de director, director tehnic și director economic de la 41 de direcții silvice, unități fără personalitate juridică, din structura regiei, prevăzute în anexa la decizie, precum și, ca urmare a desființării posturilor, aplicarea dispozițiilor C. muncii referitoare la încetarea raporturilor de muncă în privința salariaților care ocupă posturile respective. Decizia respectivă a fost emisă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009, ale C. muncii și ale O.U.G. nr. 59/2000.
Prin decizia nr. 354 din 04 mai 2009 emisă de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva s-a dispus eliberarea, începând cu data de 04 mai 2009, din funcțiile de director, director științific, director tehnic proiectare, director tehnic de producție, director economic al unităților silvice din structura Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, a persoanelor prevăzute în anexa 1 la decizie.
Ca urmare, prin decizia nr. 412/2009 a directorului general al Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, începând cu data de 04 mai 2009, reclamantului S.S. i-au fost delegate atribuțiile și competențele funcției de director al Direcției Silvice Satu Mare până la verificarea cunoștințelor profesionale.
Prin decizia nr. 648 din 26 mai 2009 emisă de Regia Națională a Pădurilor Romsilva în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, ale Legii nr. 53/2003 și ale O.U.G. nr. 59/2000, începând cu data de 25 mai 2009, reclamantului i s-a acordat un preaviz de 20 de zile și a fost stabilită obligația reclamantului ca, în termen de 3 zile lucrătoare de la data comunicării preavizului, să își manifeste consimțământul expres, pentru ocuparea unuia din posturile vacante din Lista posturilor vacante din cadrul Regiei. Prin aceeași decizie, s-a prevăzut că, prin neacceptarea ofertei de ocupare a unui post vacant dintre cele oferite în Lista posturilor vacante din cadrul regiei, S.S. este concediat începând cu data expirării termenului de preaviz, în temeiul art. 65 și 67 C. muncii.
Curtea de apel a reținut că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, s-a constatat că O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, actele administrative atacate sunt nelegale ca urmare a constatării neconstituționalității actului normativ în temeiul căruia au fost emise.
Raportat la considerentele expuse, instanța a apreciat că nu mai este necesară examinarea motivelor de fond invocate de reclamant în acțiune vizând încălcarea prevederilor art. 65, art. 73 și art. 74 C. muncii și ale art. 30 din Legea nr. 53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi salariale ale senatorilor și deputaților.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale de 20.000 RON, instanța a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că a suferit un prejudiciu moral prin emiterea actelor administrative contestate.
Pentru a pronunța soluția de respingere a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul M.I., instanța a reținut că numirea intervenientului în funcția de director al Direcției Silvice Satu Mare este o consecință a concedierii reclamantului, iar declararea neconstituționalității O.U.G. nr. 37/2009 atrage după sine și anularea actelor juridice subsecvente, datorită legăturii lor juridice conform principiului resolute iure dantis rezolvitur ius accipientis.
Referitor la cererile de chemare în garanție a Guvernului României, Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Ministerului Mediului și Pădurii, instanța a respins excepția inadmisibilității acestora, reținând că pârâta a chemat în garanție emitentul ordonanței de urgență care a stat la baza emiterii deciziilor atacate.
Pentru a respinge excepția de tardivitate a formulării cererii de chemare în garanție a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a Ministerului Mediului și Pădurii invocate de reclamant, instanța a reținut că această cerere a fost depusă după prima zi de înfățișare, sancțiunea disjungerii cererii de chemare în garanție de cererea principală nu se impune, între cele două cereri fiind o strânsă legătură, iar judecarea cererii principale nu este întârziată prin soluționarea cererii de chemare în garanție.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Guvernului României, instanța a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., deciziile emise de pârâtă și anulate de instanță au fost date în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, act normativ emis de Guvernul României și care a fost declarat ulterior neconstituțional, motiv pentru care instanța a apreciat că pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva este îndreptățită să solicite acordarea unor despăgubiri de la emitentul ordonanței de urgență care i-a impus emiterea actelor administrative atacate, în cazul în care a căzut în pretenții.
În ceea ce privește cererile de chemare în garanție a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Ministerului Mediului și Pădurii formulate de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, instanța a reținut că împrejurarea că cele două ministere erau autoritățile centrale care răspundeau de silvicultură în subordinea cărora se afla pârâta, nu este suficientă pentru aplicarea prevederilor art. 60 și urm. C. proc. civ., câtă vreme actele administrative atacate au avut la bază O.U.G. nr. 37/2009.
3. Recursurile declarate în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 99/CA/2010-P.I. din 08 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, recurentul-intervenient M.I. și recurentul-chemat în garanție Guvernul României.
3.1. Recursul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva
Pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 și 9 C. proc. civ. și invocând dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit și-a întemeiat soluția de anulare a deciziei nr. 257/2009 și a deciziei nr. 354/2009 în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, întrucât prin această decizie s-a constatat neconstituționalitatea legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar nu a respectivei ordonanțe de urgență, iar decizia respectivă are putere numai pentru viitor. În același sens, recurenta-pârâtă susține că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată de O.U.G. nr. 105/2009, care nu a dispus repunerea părților în situația anterioară. În consecință, susține recurenta-pârâtă că instanța de fond și-a depășit atribuțiile prin faptul că a extins efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1257/2009 și asupra O.U.G. nr. 37/2009 și întrucât nu se poate pronunța asupra constituționalității respectivei ordonanțe de urgență, o asemenea competență revenind doar Curții Constituționale, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție și art. 11 lit. d) din Legea nr. 47/1992.
Printr-o a doua critică din recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a dispus anularea deciziei nr. 648/2009, întrucât reclamantul S.S. a optat expres pentru postul de inginer în cadrul Ocolului Silvic Borlești, iar preavizul a fost acordat reclamantului cu respectarea dispozițiilor art. 73 C. muncii și art. 62 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2008-2009.
Mai susține recurenta-pârâtă că reclamantul nu a contestat decizia nr. 412 din 04 mai 2009 prin care a fost numit director cu delegație până la verificarea cunoștințelor.
Printr-o a treia critică din recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a dispus reintegrarea reclamantului în funcția de director al Direcției Silvice Satu Mare și acordarea drepturilor salariale aferente funcției, întrucât o asemenea soluție echivalează cu o întoarcere a executării unui act deja epuizat, deoarece deciziile atacate au fost executate uno ictu.
3.2. Recursul declarat de recurentul-intervenient M.I.
Recurentul-intervenient M.I. critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și în raport cu dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin criticile din recurs, recurentul-intervenient susține că instanța de fond nu a făcut distincție între desființarea funcțiilor publice în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 și procedura de reorganizare a Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva în temeiul art. 1 și art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 229/2009, întrucât decizia nr. 354 din 04 mai 2009 și decizia nr. 412 din 04 mai 2009 nu a fost emise în baza ordonanței de urgență, ci în baza măsurilor de reorganizare dispuse prin hotărârea Guvernului.
Mai susține recurentul-intervenient că a participat la procedura de verificare a cunoștințelor profesionale aferente postului de director al Direcției silvice, fiind numit în această funcție prin decizia nr. 1314 din 12 octombrie 2009, în timp ce reclamantul nu a mai optat pentru postul respectiv și nu a participat la procedura respectivă.
3.3. Recursul declarat de recurentul-chemat în garanție Guvernul României
Recurentul-chemat în garanție critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. și invocă dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă parte a criticilor din recurs, recurentul-chemat în garanție critică sentința atacată în ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, pentru următoarele motive:
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul-chemat în garanție susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea competenței ce revine completelor specializate în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale din cadrul tribunalelor, întrucât regia autnomă nu este o autoritate publică, iar între regie și reclamant există un raport juridic de muncă, iar nu de funcție publică, întrucât actele contestate au fost emise în temeiul dispozițiilor C. muncii și ale Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului, iar nu în temeiul dispozițiilor Legii nr. 188/1999.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-chemat în garanție susține că instanța de fond în mod greșit a dispus anularea actelor contestate reținând eronat că acestea au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 și ca urmare a constatării neconstituționalității acestui act normativ, deoarece actele respective au fost emise în temeiul dispozițiilor art. 64 și art. 65 C. muncii. În același sens, se susține și că instanța de fond în mod greșit a dispus reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior și a obligat regia autonomă la plata integrală a drepturilor salariale, deși reclamantului i s-au oferit succesiv două posturi vacante, în condițiile art. 64 C. muncii, iar pentru funcțiile ocupate în perioada respectivă a primit drepturile salariale corespunzătoare. Totodată, susține recurentul-chemat în garanție că prejudiciul cauzat reclamantului îi este imputabil și acestuia, întrucât nu a participat la procedura de ocupare a postului de director.
Printr-o a doua parte a criticilor din recurs, recurentul-chemat în garanție critică sentința atacată în ceea ce privește soluția pronunțată în soluționarea cererii de chemare în garanție a Guvernului României, pentru următoarele motive de recurs:
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-chemat în garanție susține că citarea sa pentru termenul de judecată din 27 ianuarie 2010 a fost îndeplinită cu nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 1141 alin. (3) C. proc. civ., precum și faptul că nu i-au fost comunicate cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.S., cererile de chemare în garanție a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a Ministerului Mediului și Pădurilor și cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.I., cu încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. Sub același motiv de recurs, recurentul-chemat în garanție susține că nu i-a fost comunicată nici încheierea de amânare a pronunțării din 01 martie 2010, care face parte integrantă din sentința recurată. Totodată, susține recurentul-chemat în garanție că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției nulității cererii de chemare în garanție pentru lipsa timbrajului și în mod greșit a respins excepția tardivității cererii de chemare în garanție.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-chemat în garanție susține, printr-o primă critică, faptul că instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, întrucât o asemenea cerere nu poate fi formulată decât în condițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Printr-o altă critică, recurentul-chemat în garanție susține că instanța de fond, prin faptul că a obligat Guvernul României la plata în favoarea regiei a unor despăgubiri, reprezentând drepturile salariale aferente funcției reclamantului și cheltuieli de judecată, a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, atât prin reținerea că actele contestate au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, cât și prin faptul că trebuia să aibă în vedere conduita regiei care avea posibilitatea fie de a admite reclamația administrativă a petentului, fie de a achiesa la cererile acestuia ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1257/2009. Sub același aspect, recurentul-chemat în garanție susține că regia autonomă este o persoană juridică distinctă și că, potrivit art. 37 din Decretul nr. 31/1954, instituția supraordonată nu răspunde pentru obligațiile persoanei juridice subordonate, în afară de cazurile expres prevăzute de lege.
4. Hotărârea instanței de recurs
În raport cu circumstanțele cauzei și cadrul legal incident, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile declarate de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva și de recurentul-intervenient M.I., iar recursul declarat de recurentul-chemat în garanție Guvernul României este fondat în partea referitoare la cererea de chemare în garanție, criticile din cele trei recursuri urmând a fi analizate sistematizat în cele ce urmează.
O primă problemă necesar a fi dezlegată prin prisma criticilor cuprinse în toate cele trei recursuri privește temeiul legal al emiterii deciziilor contestate în prezente cauză și menționate anterior în expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului.
Din analiza actelor contestate – decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 și decizia nr. 648 din 26 mai 2009 – Înalta Curte constată că în preambulul acestora se precizează expres că au fost emise de Regia Națională a Pădurilor Romsilva în temeiul sau având în vedere prevederile O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice. De altfel, chiar recurenta-pârâtă, prin răspunsul la plângerea prealabilă, subliniază faptul că decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 a avut „ca temei legal O.U.G. nr. 37/2009”.
În ceea ce privește decizia nr. 354 din 04 mai 2009, Înalta Curte constată că, într-adevăr în preambulul actului nu sunt menționate, ca temei legal al emiterii, dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, ci dispozițiile H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare. Însă, nu poate fi contestat faptul că eliberarea reclamantului din funcția deținută, măsură dispusă prin această decizie, reprezintă urmarea măsurii anterioare dispuse prin decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009, în executarea dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009, în sensul desființării funcției respective.
Pentru aceste argumente nu pot fi primite criticile formulate în sensul că actele contestate ar fi fost emise în cadrul procedurii de reorganizare a regiei, fără a avea vreo legătură cu prevederile O.U.G. nr. 37/2009.
O a doua problemă necesar a fi dezlegată privește natura raportul juridic stabilit între Regia Națională a Pădurilor Romsilva și reclamantul S.S., în exercitarea de către reclamant a funcției de director al Direcției silvice. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că este vorba de un raport de funcție publică, întrucât, art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, prevede expres că „Personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel”, iar ordonanța de urgență nu dispune în sensul că persoanelor care ocupă funcția de director al unei direcții silvice li s-ar aplica dispozițiile C. muncii în pofida celor cuprinse în Statutul funcționarilor publici. Pentru aceste argumente nu pot fi primite nici criticile referitoare la soluționarea cauzei cu încălcarea competenței completelor specializate în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale din cadrul tribunalelor.
În raport cu cele deja expuse, instanța de control, ținând seama de jurisprudența în materie a Instanței Supreme (spre exemplu, decizia nr. 2186 din 28 aprilie 2010, pronunțată într-o speță similară), reține că actele administrative contestate sunt nelegale, întrucât viciul de constituționalitate al dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009 în temeiul și în executarea cărora au fost emise, constatat prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 07 octombrie 2009, se răsfrânge implicit asupra actelor subsecvente lipsindu-le de temei legal. Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală și temeinică în privința soluției de anulare a actelor administrative contestate, ca urmare a neconstituționalității constatate a prevederilor O.U.G. nr. 37/2009. În același sens, Înalta Curte are în vedere că, în considerentele Deciziei nr. 1257/2009, Curtea Constituțională a reținut și a argumentat explicit faptul că: „Prin O.U.G. nr. 37/2009, așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce îi atrage neconstituționalitatea”. Totodată, Înalta Curte reține că, independent de faptul că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată de O.U.G. nr. 105/2009, legalitatea actelor administrative contestate se analizează în raport cu dispozițiile în temeiul și în executarea cărora au fost emise, iar nu prin raportare la evenimente legislative ulterioare emiterii lor. Aspectele reținute de Curtea de apel cu privire la viciul de neconstituționalitate al O.U.G. nr. 37/2009 care se răsfrânge asupra actelor administrative contestate nu reprezintă o încălcare a atribuțiilor ce revin Curții Constituționale, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra constituționalității unui act normativ, ci a exercitat controlul de legalitate al actelor administrative atacate de reclamant în procedura reglementată de Legea nr. 554/2004.
Totodată, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susținerile referitoare la emiterea actelor contestate cu nerespectarea termenului de preaviz și a dreptului de opțiune, în sensul dispozițiilor art. 73 C. muncii și ale art. 62 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2008-2009, atâta timp cât, așa cum a apreciat întemeiat și instanța de fond, legalitatea actelor contestate este afectată de viciul de neconstituționalitate al actului normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia au fost emise deciziile.
De asemenea, sunt neîntemeiate susținerile referitoare la faptul că reintegrarea reclamantului și acordarea drepturilor salariale ar echivala cu întoarcerea executării unui act deja epuizat, întrucât art. 106 din Legea nr. 188/1999, a căror aplicabilitate a fost constată anterior, dispune în sensul că „în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu (…), precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public”, iar, „la solicitarea funcționarului public, instanța care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcția publică deținută”.
Înalta Curte constată însă că este fondată critica din recursul declarat de recurentul-chemat în garanție Guvernul României, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția de admitere a cererii de chemare în garanție a Guvernului României și de obligare a Guvernului României la plata unor despăgubiri în favoarea pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva, reprezentând drepturile salariale aferente funcției reclamantului S.S. și cheltuielile de judecată, la care a fost obligată pârâta. Nu pot fi însă primite susținerile din recurs referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (2) Legea nr. 554/2004, întrucât aceste dispoziții se referă exclusiv la introducerea în cauză a funcționarului public și nu determină incompatibilitatea dispozițiilor art. 60-63 C. proc. civ. cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime. Totodată, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate criticile recurentului Guvernul României cu privire la excepția tardivității cererii de chemare în garanție, întrucât această excepție nu a fost invocată în fața instanței de fond, precum și criticile referitoare la excepția nulității cererii pentru lipsa timbrajului, întrucât litigiul se înscrie în ipoteza reglementată de art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare.
În schimb, însă, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a admis cererea de chemare în garanție a Guvernului României, în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., atâta timp cât nu se poate reține existența în sarcina Guvernului a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii reclamantului.
În jurisprudență s-a reținut că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Or, în cauză, suntem în prezența unui litigiu având ca obiect controlul de legalitate al unui act administrativ emis de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, iar împrejurarea că Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 în temeiul și în executarea căreia au fost emise actele contestate nu semnifică, în sensul celor arătate anterior, o „transmisiune anterioară, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv” pe care să se întemeieze o obligație de garanție sau despăgubire. Astfel fiind, în calitate de emitent al O.U.G. nr. 37/2009, Guvernul României nu este ținut de o obligație de garanție față de autoritățile publice care au emis acte administrative în temeiul și pentru executarea dispozițiilor ordonanței de urgență.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Regia Națională a Pădurilor Romsilva și de M.I., va admite recursul declarat de chematul în garanție Guvernul României și va modifica sentința atacată în sensul că va respinge cererea de chemare în garanție a Guvernului României, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței pronunțate de Curtea de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Regia Națională a Pădurilor Romsilva și M.I. împotriva sentinței civile nr. 99/CA/2010-P.I. din 08 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de chematul în garanție Guvernul României împotriva aceleiași sentințe civile.
Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Guvernului României.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.