Asupra cererii de revizuire de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 3382 din 16 decembrie 2002, pronunțată de Judecătoria Botoșani în Dosarul nr. 4412/2001 a fost condamnat inculpatul Z.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 184 alin. (1), (2) și (4) C. pen. la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul D.V. pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.
Inculpatul Z.N. a fost obligat la plata sumei de 618.558 lei cu titlu de cheltuieli judiciare de spitalizare către partea civilă Spitalul Județean „M.” Botoșani și a sumei de 1.773.289 lei cheltuieli judiciare de spitalizare către partea civilă Spitalul Clinic de Recuperare Iași.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:
În seara zilei de 5 noiembrie 1998, în jurul orelor 20,30 inculpatul D.V. conducea autoturismul Cielo, cu număr de înmatriculare x din direcția Copălău către Botoșani,carosabilul era umed, vizibilitatea fiind specifică traficului pe timp de noapte.
La apropiere de km.66 al drumului, inculpatul a văzut venind din sens opus o mașină care circula cu faza lungă de drum și care nu a schimbat faza de întâlnire. În aceste împrejurări inculpatul D.V. a redus mult viteza de deplasare, prin acționarea moderată a sistemului de frânare și s-a îndreptat spre marginea carosabilului, ajungând din urmă atelajul hipo condus de coinculpatul Z.N., atelaj ce se deplasa în același sens, și în care erau încărcate un butoi cu ulei de 60 de litri de ulei și saci cu resturi rămase după obținerea uleiului la presa de ulei. Deasupra sacilor, spre fundul căruței, învelită cu două pături și orientată spre spatele căruței era așezată partea vătămată I.S.
Atelajul hipo nu era echipat cu felinar aprins sau cu catadioptru. În momentul observării atelajului hipo, inculpatul D.V. a acționat energic sistemul de frânare, imprimând urme pe carosabil de 9,8 metri.
În urma impactului partea vătămată a fost aruncată de pe încărcătura faetonului în șanțul drumului și a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 102-103 zile de îngrijiri medicale.
Instanța a reținut împrejurarea că, pe drumul național, pe timp de noapte, în cursul lunii noiembrie ar circula un faeton nesemnalizat nu ar fi putut fi prevăzută de către inculpatul D.V., care a respectat normele legale de circulație.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații D.V. și Z.N., precum și partea civilă I.S., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Prin decizia penală nr. 294/ A din 8 mai 2003 Tribunalul Botoșani a admis apelul declarat de inculpatul Z.N. împotriva Sentinței penale nr. 3382 din 16 decembrie 2002, pe care a casat-o în parte,cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de fond, numai cu privire la acest inculpat.
Totodată, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul D.V. și partea civilă I.S.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpatul D.V. și partea civilă I.S.
Curtea de Apel Suceava, prin decizia penală nr. 546 din 9 iulie 2003 a admis recursul declarat de partea civilă I.S., a casat decizia penală, precum și Sentința penală nr. 3382 din 16 decembrie 2002 a Judecătoriei Botoșani, în sensul că a fost obligat inculpatul D.V. să plătească părții civile suma de 50.000.000 lei daune materiale, din care în solidar cu partea responsabilă civilmente suma de 30.000.000 lei și personal suma de 50.000.000 lei daune morale.
Totodată, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V.
Instanța de recurs a reținut că din întreg materialul probator administrat în cauză, a rezultat că inculpatul a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată, prevăzută de legea penală, iar rezultatul acesteia este consecința unei împrejurări care putea fi prevăzută de acesta. Astfel, instanța de recurs a reținut că, inculpatul trebuia să aibă în permanență controlul asupra vitezei autovehiculului, să se conformeze restricțiilor de viteză, iar la lăsarea serii (cum este în speță), în condiții de reducere a vizibilității să folosească sistemul de lumini al autovehiculului, așa încât, în cazul în care, din sens contrar se apropie un alt autovehicul, la o distanță de cel puțin 200 metri, să folosească luminile de întâlnire concomitent cu reducerea vitezei, ceea ce inculpatul nu a făcut.
Față de cele reținute instanța de recurs a apreciat că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii pentru care în mod corect a fost trimis în judecată, iar faptul că instanțele l-au achitat pe acesta reținând incidența dispozițiilor art. 47 C. pen. nu are nicio relevanță în ceea ce privește latura civilă, admițând recursul părții civile numai pe latura civilă.
Ulterior epuizării căilor de atac prevăzute de legea națională, prin cererea înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 124/ 04 inculpatul D.V. a reclamat faptul că, hotărârea din 9 iulie 2003 a Curții de Apel Suceava, în a cărei motivare se reținea răspunderea sa penală pentru pretinsa infracțiune, fiind obligat la plata de despăgubiri civile constituia o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție până la dovedirea vinovăției, contrară art. 6 paragraful 2 din Convenție.
Prin hotărârea pronunțată la 7 februarie 2012 definitivă potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Convenție la 7 mai 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a fost încălcat art. 6§2 din Convenție.
Astfel, în prezenta cauză, Curtea a reținut că reclamantul a fost implicat într-un proces penal și că împotriva lui au fost formulate pretenții civile ca urmare a producerii unui accident rutier. În cadrul procesului penal, printr-o hotărâre definitivă, Curtea de Apel Suceava a menținut în dispozitivul hotărârii achitarea reclamantului de către instanțele inferioare, dar totodată a pus la îndoială, în motivarea aceleiași hotărâri, corectitudinea achitării acestuia.
Potrivit Curții, instanța de recurs a luat act de faptul că reclamantul fusese achitat de învinuirea adusă de către instanțele inferioare și că aceasta a menținut hotărârile instanțelor respective. Cu toate acestea, în dorința de a apăra interesele legitime ale presupusei victime, curtea de apel l-a declarat expres pe reclamant „vinovat de săvârșirea infracțiunii de care în mod corect fusese învinuit”. În consecință, Curtea a considerat că limbajul folosit de instanța de recurs a depășit limitele instanței civile, punând astfel la îndoială corectitudinea achitării. Prin urmare, s-a reținut că a existat o legătură suficientă cu procesul penal, ceea ce este incompatibil cu prezumția de nevinovăție.
În lumina tuturor considerentelor precedente, Curtea a constatat că art. 6§2 din Convenție era aplicabil procesului privind acțiunea în despăgubire și a concluzionat că a fost încălcat art. 6§2 din convenție că obligând statul pârât să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44§2 din Convenție, următoarele sume, convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
I) 2.000 euro (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
II) 1.700 euro (o mie șapte sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
III) de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.
Ulterior datei la care hotărârea CEDO a rămas definitivă, prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, la 18 aprilie 2013, revizuentul D.V. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 4081 C. proc. pen., revizuirea Sentinței nr. 3382 din 16 decembrie 2002, pronunțată de Judecătoria Botoșani în Dosarul nr. 4412/2001 definitivă prin decizia penală nr. 546 din 9 iunie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, având în vedere că aceasta nu se poate concilia cu aspectele constatate prin hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Diacenco împotriva României.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 4081 C. proc. pen.
Analizând cererea de revizuire prin prisma motivelor învederate, se constată că aceasta este nefondată și va fi respinsă pentru considerentele ce urmează:
Raportând cererea formulată dispozițiilor art. 4081 C. proc. pen. se constată că în speță nu sunt cumulativ îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a constatat încălcarea unor drepturi reglementate de Convenție, hotărârea CEDO ce constată aceste încălcări este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.
Cea de-a patra condiție impusă de lege nu este însă îndeplinită, deoarece consecințele grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenție, constatate de CEDO nu continuă să se producă în prezent, astfel că procedura specială a revizuirii prevăzute de art. 4081 C. proc. pen. nu constituie remediul eficient înlăturării unor potențiale efecte negative.
Din analiza hotărârii Curții Europene, s-a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6§2 din Convenție, reținând că „limbajul folosit de Curtea de Apel Suceava a depășit limitele instanței civile, punând astfel la îndoială corectitudinea achitării”.
Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că, nu subzistă în prezent consecințele încălcării normelor indicate, reținând că obligarea inculpatului la plata de despăgubiri își găsește temeiul legal în principiile generale ale legislației naționale privind răspunderea civilă delictuală aplicabile în cazul vătămărilor corporale, fapta inițială de care reclamantul a fost achitat neavând relevanță pentru cererea de despăgubire.
De asemenea se apreciază că argumentele instanței de recurs nu au fost decisive pentru acțiunea în despăgubire, victima având dreptul să ceară despăgubirea chiar dacă a fost achitat inculpatul, având în vedere temeiul soluției pronunțate și anume existența cazului fortuit.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, reține că recunoașterea încălcării drepturilor prevăzute de art. 6§2 din Convenție, precum și suma acordată de către instanța europeană pentru repararea prejudiciului suferit de către reclamant se înscriu în accepțiunea noțiunii de „satisfacție echitabilă”, așa încât sunt suficiente pentru înlăturarea prejudiciului moral produs revizuentului sub aspectele arătate.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 4081 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen., în temeiul dispozițiilor art. 4081 alin. (10) C. proc. pen. cererea de revizuire, va fi respinsă, ca nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat revizuentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul D.V. împotriva Sentinței nr. 3382 din 16 decembrie 2002, pronunțată de Judecătoria Botoșani în Dosarul nr. 4412/2001.
Obligă revizuentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 iunie 2013.