Asupra recursului de față,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 10 iulie 2013 Înalta Curte, secția penală, în baza art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1) și art. 136 alin. (1), (4) și (8) C. proc. pen., a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpata A.M.
În temeiul art. 145 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpată a fost obligată să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la instanța de judecată sau la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemată;
b) să se prezinte la Poliția Slobozia, județul Ialomița, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție ori de câte ori este chemată;
c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1)2 lit. c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpata a fost obligată să nu se apropie, să nu comunice sau să ia legătura în mod direct sau indirect cu inculpații T.D.V. și C.D. și cu martorii C.V.O., M.G., B.T., T.C. și H.M. sau cu membrii familiilor acestora.
S-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (3) C. proc. pen., respectiv că în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii dispuse sau a obligațiilor, măsura obligării de a nu părăsi țara va fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
S-a făcut aplicarea art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 169/P/2013 din 03 iulie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Secția de combatere a corupției, a fost trimisă în judecată, printre alții, inculpata A.M. sub aspectul săvârșirii complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., a complicității la infracțiunea de dare de mită prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reținut că inculpata A.M., în calitate de administrator al SC L.C. SRL Slobozia, la data de 01 iunie 2013, a acordat ajutor inculpatului C.D. (care avea calitatea de procuror-șef al Biroului Teritorial Slobozia din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, calitate în care îi fusese repartizată spre soluționare lucrarea cu nr. 518/II-5/2013 ce avea ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internațională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen - Germania) să primească și inculpatului T.D.V., să dea, 10 arbori thuya în valoare de 3354 lei, în scopul efectuării de către magistrat a unor acte contrare îndatoririlor sale de serviciu și anume neadoptarea unor măsuri de protecție minimale care să asigure conspirativitatea activităților de percheziție ce urmau a fi efectuate de autoritățile judiciare germane în municipiul Slobozia, în perioada 03 iunie 2013 - 05 iunie 2013, la domiciliile martorilor M.G., B.T. și C.V.O.
De asemenea, s-a reținut în rechizitoriu, că inculpata A.M., în perioada februarie - iunie 2013, alături de inculpatul T.D.V., în baza informațiilor primite de la inculpatul C.D. - cu privire la aceeași lucrare cu nr. 518/II-5/2013 având ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internațională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen - Germania prin care se solicitase efectuarea unor percheziții la domiciliile martorilor M.G., B.T. și C.V.O., învinuiți de autoritățile germane de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, i-a avertizat pe aceștia din urmă că domiciliile le vor fi percheziționate, asigurându-le astfel timpul necesar pentru a distruge și ascunde documente ori alte bunuri compromițătoare ce ar fi putut constitui mijloace de probă, ori pentru a putea părăsi teritoriul țării, zădărnicind astfel urmărirea penală.
Prin ordonanța din data de 13 iunie 2013 dată în Dosarul nr. 169/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției, în temeiul art. 1451 rap. la art. 145 C. proc. pen., s-a luat față de învinuita A.M. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, de la data de 13 iunie 2013 până la 12 iulie 2013 inclusiv.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 4 iulie 2013, primul termen de judecată pe fondul cauzei fiind la 30 august 2013, prin preschimbarea acestuia din 6 noiembrie 2013.
Prin decizia în interesul Legii nr. 76 din 05 noiembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că măsurile preventive referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menținute de către instanța de judecată, urmând a fi discutată luarea acestora, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.
Aducându-se atingere drepturilor fundamentale ale persoanei, Codul de procedură penală reglementează riguros, pe de-o parte, condițiile necesare și obligatorii pentru luarea măsurilor preventive și, pe de altă parte, criteriile pe care organele judiciare, față de competența lor, trebuie să le aibă în vedere la stabilirea și alegerea măsurilor restrictive de drepturi sau privative de libertate cu privire la învinuit sau inculpat.
Potrivit art. 1451 cu referire la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi țara poate fi luată față de învinuit sau inculpat numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., respectiv dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorul și instanța de judecată, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. În plus, alineatul 8 al aceluiași articol prevede că alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținând seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte a considerat că din materialul probator administrat în cauză, rezultă existența unor probe și indicii temeinice, în accepțiunea dată de art. 681 C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., ce conturează bănuiala plauzibilă și rezonabilă, aptă de a convinge un observator obiectiv că inculpata A.M. a săvârșit faptele pentru care a fost trimisă în judecată, în acest sens fiind declarațiile martorilor, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice, procesul-verbal de percheziție domiciliară, declarațiile inculpatului T.D.V., înscrisuri.
Având în vedere stadiul procesual al cauzei și gradul de pericol social al infracțiunilor presupus săvârșite de inculpata A.M., s-a apreciat că, pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, măsură preventivă care limitează inculpatei doar posibilitatea de a se deplasa în afara teritoriului țării, astfel încât ingerința adusă dreptului la liberă circulație al acesteia este întru totul justificată și proporțională cu scopul urmărit.
În scopul precizat, s-a impus inculpatei obligația de a nu se apropia, a nu comunica și a nu lua legătura în mod direct sau indirect cu inculpații, cu martori propuși spre audiere de acuzare ori cu membrii familiilor acestora.
Luarea măsurii preventive reglementată de dispozițiile art. 1451 C. proc. pen. a fost apreciată ca fiind proporțională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumția de nevinovăție, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata A.M., solicitând casarea încheierii și, rejudecând, respingerea propunerii de luare a măsurii preventive prev. de art. 1451 C. proc. pen.
Aceasta a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul oportunității
Examinând recursul prin prisma dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorul și instanța de judecată, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Măsurile preventive sunt supuse, astfel, unui cadru normativ precis, riguros, stabilindu-se, totodată, o ierarhie a acestora în funcție de severitatea restricțiilor.
Potrivit dispozițiilor art. 1451 C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror, judecător în faza de urmărire penală și de instanță în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus măsura.
Dispozițiile art. 1451 alin. (2) C. proc. pen., fac trimitere la prevederile art. 145 alin. (1), respectiv art. 143 alin. (1) C. proc. pen., măsura restrictivă de drepturi putând fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Luarea măsurilor preventive restrictive de drepturi nu este condiționată de existența vreunuia dintre cazurile concrete și limitativ prevăzute de art. 148 alin. (1) C. proc. pen., acestea fiind incidente numai cu privire la luarea, prelungirea, respectiv menținerea măsurii arestării preventive.
Lipsa unei asemenea condiții nu poate conduce însă la concluzia arbitrariului din partea autorităților judiciare atâta timp cât măsurile restrictive de drepturi nu pot fi luate decât atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată pe de-o parte, că probele administrate în faza de urmărire penală au constituit fundamentul actului de sesizare, iar pe de altă parte, acestea permit să constate că există motive verosimile că inculpata ar fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală și că pentru buna desfășurare a procesului penal se impune luarea unei măsuri restrictive de drepturi.
Luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este proporțională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumția de nevinovăție, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.
Această măsură se impune a fi luată în raport cu natura faptelor presupus a fi comise de inculpată și anume fapte de corupție, respectiv complicitate la infracțiunea de luare de mită (2 fapte), astfel că se justifică o restrângere a libertății de circulație a inculpatei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai în cazuri deosebite (cauza Contrada contra Italiei, cauza Dinler contra Turciei), acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier contra Franța).
Prin urmare, restricția la libertatea de circulație corespunde cerințelor CEDO, fiind o ingerință prevăzută de lege, urmărind un scop legitim și fiind necesară într-o societate democratică.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că din materialul probator administrat în cauză, rezultă existența unor probe și indicii temeinice, în accepțiunea dată de art. 681 C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., ce conturează bănuiala plauzibilă și rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpata A.M. a săvârșit faptele pentru care a fost trimisă în judecată, iar pe de altă parte, probele administrate în faza de urmărire penală constituie fundamentul rechizitoriului, permițându-i acesteia să aprecieze că există motive verosimile că inculpata a săvârșit fapte prevăzute de legea penală, iar pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune luarea unei măsuri restrictive de drepturi.
În ceea ce privește solicitarea recurentei inculpate de a beneficia de același tratament juridic, la fel ca și inculpatul T.D.V., față de care nu s-a dispus luarea niciunei măsuri preventive, instanța de control judiciar o apreciază ca nefondată, având în vedere contribuția acestei inculpate la săvârșirea presupusei activități infracționale, precum și faptul că luarea unei asemenea măsuri are în vedere criteriile legale aplicate în mod concret, în raport cu particularitățile ce caracterizează pe fiecare inculpat.
Totodată, se constată că luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este proporțională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumția de nevinovăție, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.
În consecință, Înalta Curte, completul de 5 judecători, consideră că în mod corect prima instanță a dispus luarea față de inculpată a măsurii obligării de a nu părăsi țara, ingerința adusă dreptului la deplasare a acesteia fiind întru totul justificată și proporțională cu scopul urmărit.
Față de aceste considerente, instanța de recurs, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta inculpată.
În temeiul at. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-inculpată A.M., împotriva încheierii din data de 10 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3792/1/2013.
Obligă recurenta - inculpată la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 august 2013.