Deliberând asupra recursului de față, constată că Tribunalul Constanța, prin Sentința penală nr. 90 din 28 februarie 2011, în baza art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 73 alin. (1) lit. b), art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (2) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul M.M.Ș., pentru infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 861 C. pen. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, impunând inculpatului, în baza art. 863 C. pen., ca, pe durata acestuia, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța, desemnat cu supravegherea; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.
În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 C. pen., iar, în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei accesorii prevăzute de art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
S-a luat act că partea vătămată C.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 520 RON cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Constanța.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în folosul statului.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, în fapt, că, în ziua de 25 iunie 2007, a avut loc un conflict între victima C.M. și inculpatul M.M.Ș., cel din urmă aplicând victimei mai multe lovituri în zona abdomenului și cauzând acesteia leziuni care, în final, au condus la deces, conflictul fiind determinat de neînțelegerile existente între cele două familii cu privire la apartenența unei suprafețe de teren, în legătură cu care existau mai multe procese civile, care generase multiple discuții.
A reținut instanța că intervenția inculpatului a avut loc datorită atitudinii manifestată de victimă față de mama sa, căreia i-a adresat injurii și pe care a agresat-o fizic, apreciind, astfel, că acesta a acționat în stare de provocare, conform art. 73 lit. b) C. pen.
În drept, Tribunalul a apreciat că fapta inculpatului care, în ziua de 25 iunie 2007, în jurul orelor 18,00, în cursul unui conflict spontan și pe fondul unei provocări din partea victimei C.M., actul provocator fiind îndreptat împotriva mamei inculpatului, i-a aplicat acestuia lovituri în zona abdomenului, cauzându-i leziuni grave care au condus la deces, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen.
La individualizarea pedepsei, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen. și a ținut seama de pericolul social ridicat al faptei comise, de împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, precum și de persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, reținând în favoarea lui prevederile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și dispunând suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, considerând că scopul preventiv educativ poate fi atins și fără executarea ei în regim privativ de libertate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, criticând-o pentru netemeinicie în sensul greșitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare. Prin Decizia penală nr. 115/P din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, iar, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a constatat că, în mod corect prima instanță a reținut că, între inculpat și partea vătămată, a avut loc un conflict spontan pe fondul unor dușmănii mai vechi, context în care inculpatul a fost puternic tulburat de un act violent injust din partea victimei constând în apucarea organelor sale genitale, acțiune care a produs o puternică stare de tulburare acestuia și a contribuit la nașterea rezoluției infracționale spontane de săvârșire a faptei incriminate, constând în aplicarea mai multor lovituri victimei în zona abdomenului cu intenția directă de a produce suferințe fizice.
S-a reținut că actele materiale săvârșite, chiar excluzând rezultatul ulterior produs, ce nu a fost urmărit sau acceptat de inculpat, constând în decesul părții vătămate, a fost vădit disproporționat față de manifestările de conduită ilicite săvârșite anterior de către victimă asupra corpului inculpatului.
Cu privire la individualizarea pedepsei, s-a arătat că prima instanță a ținut cont de cauza de atenuare corect reținută, de caracterul spontan al adoptării rezoluției infracționale, de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului și de datele referitoare la persoana acestuia, în condițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., făcând o justă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., prin aplicarea art. 76 alin. (2) C. pen.
Totodată, ținând seama de atitudinea inculpatului, de regret al faptei, s-a apreciat că, în mod corect, instanța a constatat că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, făcând aplicarea art. 861 și urm. C. pen.
Prin încheierea pronunțată la data de 25 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a dispus, în temeiul art. 195 C. proc. pen., îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul Deciziei penale nr. 115/P din 27 septembrie 2011, în sensul că, „în baza art. 192 alin.(3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia". împotriva deciziei penale pronunțată de instanța de apel și, implicit, a încheierii din data de 25 noiembrie 2011, conform art. 3852 alin. (3) C. proc. pen., a declarat recurs, în termen legal, Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanța, pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, reiterând criticile formulate în apel, Ministerul Public a susținut, în esență, că, în mod greșit, au fost reținute de instanțele inferioare dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., solicitând, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., înlăturarea respectivelor prevederi legale, majorarea cuantumului pedepsei cu închisoarea aplicată inculpatului și schimbarea modalității de executare a acesteia în regim privativ de libertate.
Totodată, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., Parchetul a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligând inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, deși acesta nu a declarat apel în cauză și nu se afla în culpă procesuală. Pe de altă parte, s-a susținut că au fost aplicate greșit și prevederile art. 195 C. proc. pen., neputându-se rectifica pe calea îndreptării de eroare materială un aspect de nelegalitate a hotărârii.
Examinând hotărârile atacate, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanța ca fiind fondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.
Rezultă, așadar, că pentru a putea fi reținută scuza provocării, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții, respectiv ca infracțiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, această stare să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate, iar acțiunea provocatoare să fi fost produsă de victimă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.
În cauză, ceea ce rezultă din materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești este faptul că, între familia inculpatului M.M.Ș. și cea a victimei C.M. existau de mai multă vreme relații tensionate legate de dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren, relații pe fondul cărora, în ziua de 25 iunie 2007, între victimă și mama inculpatului a avut loc o discuție contradictorie, acestea adresându-și reciproc cuvinte jignitoare. La un moment dat, la locul conflictului a apărut inculpatul, care i-a reproșat victimei faptul că a adresat injurii mamei sale, discuția contradictorie continuând între cei doi până când în, conflictul degenerând, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri victimei cu pumnii și picioarele în abdomen, cauzându-i leziuni grave care, în final, au condus la deces.
Contrar celor stabilite de instanța de fond și cea de prim control judiciar, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută nicio acțiune provocatorie din partea victimei care să fi determinat o puternică tulburare inculpatului sub stăpânirea căreia acesta să fi comis infracțiunea, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.
Astfel, probele administrate nu confirmă exercitarea de către victimă a unor violențe împotriva mamei inculpatului, astfel cum, în mod eronat, a reținut prima instanță, concludente în acest sens fiind depozițiile martorilor oculari S.M. și F.D., precum și ale martorului N.R., care a înregistrat cu telefonul mobil susținerile inculpatului ulterioare agresării victimei și care confirmă că între aceasta din urmă și mama inculpatului a avut loc doar o altercație verbală, în cadrul căreia și-au adresat reciproc cuvinte jignitoare.
În ceea ce privește declarațiile celorlalți martori audiați în cauză și pe care s-a întemeiat concluzia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că, în mod greșit, acestea au fost valorificate în procesul de evaluare a materialului probator, în detrimentul depozițiilor date de martorii S.M. și F.D., aceștia din urmă fiind singurii care au asistat la întreg incidentul dintre părți, inclusiv la cel dintre victimă și mama inculpatului, percepând în mod nemijlocit toate acțiunile celor implicați și redând cu fidelitate cele constatate, spre deosebire de ceilalți martori, care au fost prezenți doar la final, când inculpatul a exercitat actele de violență asupra victimei.
Pe de altă parte, trebuie menționat că, deși este neîndoielnic faptul că între victimă și mama inculpatului, martora M.E., a avut loc un conflict verbal, nu se poate stabili cine anume a declanșat discuția, adresând prima cuvinte jignitoare, condiție esențială pentru a se putea reține o eventuală acțiune provocatorie din partea victimei. Totodată, chiar dacă s-ar fi dovedit că victima a fost cea care a manifestat prima o acțiune injurioasă la adresa martorei, o asemenea atitudine nu ar fi fost de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., textul de lege cerând ca victima să manifeste o anumită agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată gravă, aptă să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoție, încât să nu poată să se abțină de la o ripostă prin săvârșirea unei infracțiuni. Chiar dacă legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, totuși, pentru existența unei puternice tulburări sau emoții, este necesar ca faptele celor implicați să aibă o semnificație apropiată, o intensitate similară, astfel încât acțiunea victimei să genereze în persoana făptuitorului o stare psihică sau emoțională de natură a explica actele de violență pe care, în condiții normale, nu le-ar fi comis.
Nu poate fi reținută nici constatarea Curții de Apel în sensul că victima l-ar fi lovit pe inculpat în zona genitală, toate probele administrate în cauză, inclusiv declarația inculpatului, dovedind contrariul și anume faptul că acesta din urmă este cel care a exercitat asupra victimei respectivele acte de violență.
Ca urmare, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța de fond și cea de apel au reținut în favoarea inculpatului scuza provocării, nefiind îndeplinite în cauză cerințele prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., motiv pentru care se impune înlăturarea respectivei circumstanțe atenuante.
Totodată, instanța de recurs constată că, în mod neîntemeiat, au fost reținute în favoarea inculpatului și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecința unei greșite individualizări judiciare a pedepsei aplicate acestuia.
Astfel, deși inculpatul este necunoscut cu antecedente penale, această împrejurare nu este suficientă pentru a justifica reținerea respectivelor prevederi legale, nefiind de natură să reducă în așa măsură gravitatea faptei și periculozitatea socială a inculpatului încât să determine reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită.
La alegerea tratamentului sancționator aplicat inculpatului nu pot fi avute în vedere doar datele favorabile acestuia, ci, în egală măsură, trebuie să se țină seama de împrejurările în care a fost comisă fapta și care imprimă acesteia un caracter deosebit de grav, de urmările ei, respectiv decesul victimei, precum și de comportamentul manifestat pe parcursul procesului, inculpatul încercând în permanență să denatureze adevărul și să inducă în eroare organele judiciare.
Toate aceste elemente, supuse examinării prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., justifică, în opinia Înaltei Curți, înlăturarea nu doar a circumstanței atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., ci și a celei reglementată de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecința aplicării unei pedepse egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită și a executării acesteia în regim privativ de libertate, singurul în măsură să asigure realizarea scopului preventiv educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
2. Înalta Curte apreciază întemeiate și criticile formulate de Parchet în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., constatând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. prin obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat în apel, deși acesta nu avea calitatea de apelant, iar calea de atac promovată de procuror a fost respinsă, situație în care erau incidente prevederile art. 192 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la rămânerea în sarcina statului a respectivelor cheltuieli judiciare.
Deși instanța de apel a pronunțat o încheiere prin care a îndreptat „eroarea" strecurată în dispozitivul deciziei, Înalta Curte apreciază, că, în mod nelegal, aceasta a uzat de procedura reglementată de art. 195 C. proc. pen., nefiind vorba de nicio eroare materială care să poată fi îndreptată prin respectiva procedură, ci de un aspect de nelegalitate a hotărârii, ce nu poate fi reformat decât prin intermediul căilor legale de atac, exercitate în condițiile legii.
În consecință, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse și reținând incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanța, va casa decizia atacată și, în parte, sentința penală a Tribunalului Constanța și, în rejudecare, va înlătura circumstanțele atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) și art. 74 lit. a) C. pen., reținute în favoarea inculpatului M.M.Ș., iar, în baza art. 183 C. pen., va dispune condamnarea acestuia la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, făcând aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Față de soluția pronunțată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva Deciziei penale nr. 115/P din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.
Casează decizia atacată și, în parte, Sentința penală nr. 90 din 28 februarie 2011 a Tribunalului Constanța, secția penală și, în rejudecare:
înlătură circumstanțele atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. și art. 74 lit. a) C. pen. reținute în favoarea inculpatului M.M.Ș.
în baza art. 183 C. pen. condamnă inculpatul M.M.Ș. la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenție.
în baza art. 71 C. pen. interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Suma de 50 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat M.M.Ș. până la prezentarea apărătorului ales, se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 9 aprilie 2012.
Procesat de GGC - AS