Asupra contestației de față,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin decizia nr. 2472 din 16 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție secția penală, a respins ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.S.C. împotriva deciziei penale nr. 99/A din 4 mai 2000 a Curții de Apel Oradea. S-a dispus obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.100.000 lei, din care suma de 300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Prin decizia atacată cu recurs s-a admis apelul declarat de inculpatul H.S.C., desființându-se în parte sentința penală nr. 201/P/11 octombrie 1999 a Tribunalului Bihor, în sensul schimbării încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. A fost menținută pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată de prima instanță.
Curtea Supremă de Justiție a considerat că decizia curții de apel este legală, pedeapsa fiind corect individualizată de ambele instanțe.
Împotriva acestei decizii, condamnatul H.S.C. a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen., susținând că la data judecării recursului, domiciliul său era în municipiul Oradea, iar nu, unde a fost citat (domiciliu pe care l-a avut doar până la data de 14 martie 2002, când a fost evacuat în baza unei hotărâri judecătorești). A mai susținut, că deși instanța nu a cunoscut această situație, trebuie recunoscută imposibilitatea apărării de a se prezenta și de a înștiința instanța asupra acestei împiedicări. De altfel, s-a mai precizat că la data de 22 mai 2002, apărătorul său căreia i s-a făcut cunoscută această situație, a trimis curții o cerere prin care solicita citarea recurentului inculpat la noua adresă.
Prin încheierea din 6 decembrie 2002, în temeiul art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen., Curtea Supremă de Justiție a admis în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat împotriva deciziei menționate și a fixat termen pentru soluționarea în fond a contestației la 14 februarie 2002.
Examinând, în fond, contestația în anulare, Curtea constată că este neîntemeiată pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citire a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre această împiedicare, cazuri invocate de contestator (textul prevăzând și alte două cazuri care nu au fost indicate în contestație).
Cu privire la primul motiv invocat de contestator, prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., Curtea constată netemeinicia susținerilor acestuia, întrucât procedura de citare a recurentului inculpat H.S.C. pentru termenul din 16 mai 2002 a fost legal îndeplinită.
Astfel, la data de 28 septembrie 2000, prin cererea trimisă Curții Supreme de Justiție, recurentul inculpat a solicitat instanței să dispună citarea sa la adresa din Oradea, unde s-a mutat. A mai precizat că nu mai are domiciliul în Oradea, Curtea a dispus citarea la adresa indicată de recurent și pentru termenul din 16 mai 2002, dată la care s-a judecat recursul. Cum recurentul, evacuat la data de 14 martie 2002 din locuința situată la adresa din Oradea (conform sentinței civile nr. 1293/2001 a Judecătoriei Oradea și procesului-verbal din 14 martie 2002 al Biroului executorului judecătoresc P.E.) nu a încunoștiințat Curtea asupra schimbării adresei sale, obligație care îi revenea potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. pen., el a fost citat în continuare, la adresa din Oradea.
Or, potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. pen., în caz de schimbare a adresei arătată în declarația învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoștiințat organul de urmărire penală ori instanța de judecată de schimbarea intervenită, sau dacă organul judiciar apreciază pe baza datelor obținute potrivit art. 180 că s-a produs o schimbare de adresă.
Conform art. 180 C. proc. pen., dacă persoana citată și-a schimbat adresa, agentul afișează citația pe ușa locuinței arătate în citație și se informează pentru aflarea noii adrese, menționând în procesul-verbal datele obținute.
Din examinarea dosarului instanței de recurs, rezultă că recurentul nu a încunoștiințat Curtea asupra schimbării adresei sale, iar din mențiunile agentului procedural, pe citația trimisă pentru prezentarea recurentului la judecarea recursului la data de 16 mai 2002, nu rezultă o asemenea schimbare a domiciliului său.
Or, în aceste condiții, potrivit textelor procedurale penale invocate, instanța, necunoscând schimbarea adresei recurentului, a trimis, legal, citația la adresa indicată chiar de recurent încă de la data de 28 septembrie 2000, și anume, în Oradea.
Așa cum prevăd dispozițile art. 177 alin. (3) C. proc. pen., obligația citării inculpatului la noua adresă revine instanței, numai dacă inculpatul a încunoștiințat instanța de schimbarea intervenită, ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat (așa cum recunoaște însuși contestatorul în cuprinsul contestației).
Prin urmare, Curtea consideră că acest prim motiv al contestației este nefondat, procedura de citare fiind legal îndeplinită cu recurentul inculpat la data de 16 mai 2002, la care s-a soluționat recursul prin decizia nr. 2472.
Referitor la al doilea motiv de contestație, vizând cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., Curtea constată că nu s-a dovedit nici existența unei imposibilități obiective de prezentare a contestatorului, recurent inculpat în acel dosar, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, și nici a unei imposibilități de a încunoștiința instanța despre această împiedicare. Astfel, pe de o parte, necunoașterea termenului de judecată s-a datorat culpei recurentului, care nu a respectat prevederile art. 177 alin. (3) C. proc. pen., și prin urmare, nu pot fi invocată de cel în culpă, în favoarea sa, iar, pe de altă parte, nu s-a făcut nici dovada unei imposibilități de a încunoștiința instanța despre această împiedicare, condiții care trebuiesc îndeplinite cumulativ.
Totodată, Curtea observă că pretinsa cerere adresată Curții la data de 22 mai 2002, depusă în copie la dosarul contestației, este făcută pro cauza, nefiind datată și nici primită de Curte. Prin această cerere, recurentul încunoștiința Curtea (după judecarea recursului) asupra noii sale adrese.
În consecință, Curtea va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.
În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat să plătească statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de condamnatul H.S.C. împotriva deciziei penale nr. 2472 din 16 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.
Obligă pe contestator să plătească statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 februarie 2003.