R O M Â N I A
S-au luat în examinare recursurile declarate de terții deținători de bunuri D.I., A.Z. și L.O. împotriva deciziei penale nr.327 din 19 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești, privind pe intimatul inculpat D.L.
S-au prezentat : recurentul D.I. și intimata parte civilă prin B.G., asistată de avocat C.D.P., apărător ales.
Au lipsit: intimatul inculpat și recurenții terți A.Z. și L.O.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Recurentul D.I. a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei atacate și, pe fond, să se constate că este cumpărător de bună-credință.
Intimata parte civilă a solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză.
Procurorul a pus concluzii de respingere a recursurilor terților deținători de bunuri, ca nefondate.
C U R T E A
Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr.371 din 22 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost condamnat inculpatul D.L. la:
- 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b, c Cod penal pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art.2151 alin.1 și 2 cu aplicarea art.41 alin.2 și art.74-76 Cod penal;
- 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art.288 alin.1 și 2 Cod penal cu aplicarea art.74-76 lit.e Cod penal și
- 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals prevăzută de art.291 Cod penal cu aplicarea art.74-76 lit.e Cod penal.
În baza art.33 lit.a și 34 lit.b Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b, c Cod penal.
A fost obligat inculpatul să plătească 77.400 USD în echivalent în lei la data plății cu titlu de despăgubiri civile către SC „P.E.E.”
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța nr.5/P/2000 din 1 martie 2000 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
S-a dispus anularea facturii fiscale nr.304.3451 din 13.07.1999.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, în calitate de administrator la SC „P.E.E.”, inculpatul D.L. și-a însușit în perioada 14.06.1999 – 01.08.1999 trei autovehicule și o remorcă în valoare totală de 61.400 USD pe care le-a înstrăinat, iar banii și i-a însușit. S-a mai reținut că în aceeași calitate, cu prilejul întocmirii facturii fiscale nr.304.3451, prin care atesta vânzarea unei autoutilitare cu remorcă, cumpărătorului I.M., a consemnat o sumă mai mare decât cea achitată în realitate, respectiv suma de 341.600.000 lei în loc de 160.000.000 lei, factura fiind înregistrată în contabilitatea societății.
Împotriva sentinței au declarat apel inculpatul și partea civilă, iar Curtea de Apel Ploiești prin decizia penală nr.87 din 21 februarie 2001 a admis numai apelul părții civile, a desființat sentința în latura civilă în sensul că a menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr.5/P/01.03.2000 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
Împotriva deciziei au declarat recurs partea civilă, inculpatul și D.I. cumpărătorul unuia din cele trei autovehicule.
Prin decizia nr.5545 din 28 noiembrie 2001 pronunțată de Secția Penală a Curții Supreme de Justiție, s-a admis recursul declarat de partea civilă și a respins recursurile declarate de inculpat și de D.I.
Au fost casate sentința și decizia numai cu privire la soluționarea acțiunii civile .
Cauza a fost trimisă pentru rejudecare la Tribunalul Prahova.
S-a motivat că deoarece autovehiculele înstrăinate de inculpat proveneau din comiterea unei infracțiuni iar bunurile se găsesc în natură, instanța de fond trebuia să dispună introducerea în cauză a persoanelor la care se aflau bunurile, în calitate de deținători sau de cumpărători și să dispună, în temeiul art.14 alin.3 Cod procedură penală, restituirea bunurilor în natură părții civile prejudiciate.
Tribunalul Prahova a rejudecat cauza și prin sentința penală nr.178 din 7 mai 2002 a admis acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de SC „P.E.E.” și a obligat pe inculpat la plata sumei de 77.400 USD în echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri civile. Totodată, a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța parchetului.
Prin nesocotirea îndrumărilor date prin decizia instanței supreme, tribunalul a motivat că nu mai este posibilă introducerea în cauză a cumpărătorilor deținători a bunurilor cumpărate deoarece la rândul lor au vândut autovehiculele și acestea au primit alte numere de înmatriculare.
A mai motivat că nu este legal și nici moral, ca partea civilă să nu suporte riscul mandatului încredințat inculpatului, în condițiile în care întreaga răspundere se deplasează către cumpărătorul de bună credință.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel partea civilă care a criticat-o ca nelegală și netemeinică deoarece nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei, îndrumările date de instanța de casare.
Secția penală a Curții de Apel Ploiești a admis apelul prin decizia nr.327 din 19 iulie 2002, a desființat în parte sentința și a dispus restituirea către partea civilă în natură a celor trei autovehicule:
- autocamion MAN cu nr.B-18-FGN serie sasiu WVM 056000 – G0021467; motor serie 021522375101341.
- autocamion DAF – FA – 95380 sasiu serie XLAA-E 47 – WS00314814; motor H18100 – fabricație 1988, marcă de înmatriculare B.11-AXS și remorcă KASSBOHRER – an fabricație 1988, cu seria WKK – 419000 10.13227 având nr.de înmatriculare B-80-RRW.
- autoutilitară marca DAF capacitate 3,5 tone cu serie sasiu XLRVE-04-ETON-86867440, serie motor 86867440 motor seria A 002672.
A menținut sechestrul asigurător aplicat prin ordonanța nr.5/P/2000 din 1 martie 2000 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și procesele verbale de aplicare a sechestrului aflate la filele 209-213 – dosar urmărire penală.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs D.I., A.Z. și L.O., terți deținători ai bunurilor provenind din infracțiune.
Recurentul D.I. a criticat hotărârea ca nelegală, susținând în esență că este cumpărător de bună credință și că prin obligarea la restituirea către partea civilă a bunului cumpărat de la inculpat suferă o pagubă.
A mai arătat că a cumpărat autovehiculul de la inculpat, care avea mandat de la acționarul unic al SC „P.E.E.”, situație în care hotărârea legală este cea pronunțată de prima instanță care l-a obligat pe inculpat să repare prejudiciul.
Recurenții A.Z. și L.O. nu și-au motivat recursurile.
Verificând legalitatea și temeinicia deciziei recurate sub aspectul criticilor formulate cât și din oficiu conform art.3859 alin.3 din Codul de procedură penală se constată că recursurile sunt nefondate.
Instanța de apel a reținut și motivat că prima instanță nu s-a conformat deciziei de casare, prin care s-a dat îndrumarea ca la rejudecarea cauzei să fie citate persoanele care au cumpărat bunuri din infracțiune și să fie obligate să restituie aceste bunuri.
Desigur că s-au avut în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale fie cu ocazia primei judecăți din care a rezultat că inculpatul de rea-credință cu participarea lui I.M. – persoană netrimisă în judecată – și-a încălcat atribuțiile de serviciu.
Din chitanța de mână încheiată între inculpatul și cumpărătorul recurent D.I. (fila 73 d.u.p.) rezultă că ultimul a cumpărat o autoutilitară marca V.W. (Volkswagen) cu 100.000.000 lei, adică la acea dată prețul unei Dacii 1400.
Mai apoi este de observat că această autoutilitară era înregistrată ca aport de capital, evaluată în luna ianuarie 1999, cu circa 7 luni înainte, la suma de 320.000.000 lei (filele 49 și 86 d.u.p.).
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit aflat la fila 86 d.u.p. – rezultă că autocamionul era proprietatea părții civile – iar inculpatul este trecut ca reprezentant.
Recurentul a motivat că din moment ce patronul societății parte civilă i-a dat mandat de reprezentare inculpatului - partea civilă trebuie să suporte riscul mandatului încredințat și deci corect prima instanță l-a obligat pe inculpat la despăgubiri.
Dacă recurentul ar fi verificat mandatul pentru a se convinge că nu cumpără un bun provenit din infracțiune sau care nu poate fi înstrăinat ar fi putut să observe ușor că D.L. nu avea mandat pentru a vinde bunuri ale societății pe care o administra.
Astfel, din actul autentificat sub nr.5439/24 septembrie 1998 de notarul public I.C. din Ploiești rezultă că B.G. – patronul SC „P.E.E.” – l-a împuternicit pe D.L. să semneze în numele lui și pentru el, orice act cu privire la modificarea și completarea statului societății, publicarea și înregistrarea lor unde este necesar, înregistrarea în Registrul Comerțului precum și orice alte acte cu privire la operațiunile ce se fac prin conturile bancare ale societății și să-l reprezinte ca mandatar în probleme de răspundere bancară (fila 47).
Iată deci, că inculpatul nu a fost mandatat să vândă sau să cumpere pentru și în numele firmei.
Că recurentul nu a fost de bună-credință atunci când a cumpărat autovehiculul rezultă și din propriile declarații date în cursul urmăririi penale (f.171-175). Aici a declarat mincinos că a cumpărat numai de la D.L. ca apoi să recunoască faptul că cel care a pus la cale toată afacerea a fost I.M., care a trecut în contract suma de 65.000.000 și nu 100.000.000, așa cum au convenit și că tot acesta l-a învățat ce să declare ca să nu fie amestecat alături de D.L.
Bunurile care au constituit obiect al infracțiunii de delapidare înstrăinate unor cumpărători de rea credință se impune a fi restituite în natură părții civile – conform art.14 alin.3 Cod procedură penală.
Hotărârea pronunțată de instanța de apel fiind legală și temeinică urmează ca recursul să fie respins în conformitate cu art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală.
Văzând și dispozițiile art.192 Cod procedură penală, recurenții urmează a fi obligați să plătească cheltuieli judiciare statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de terții deținători de bunuri D.I., A.Z. și L.O. împotriva deciziei penale nr.327 din 19 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești, privind pe intimatul inculpat D.L.
Obligă recurenții la câte 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 februarie 2003.