D E C I Z I A NR.877 DOSAR NR.4748/2002
La 19 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr.152 din 8 iunie 2002 a Judecătoriei Blaj și deciziei penale nr.435 din 17 octombrie 2002 a Tribunalului Alba, privind pe inculpatul I.T.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 19 februarie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 20 februarie 2003.
C U R T E A
Asupra recursului în anulare de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentința penală nr.152 din 8 mai 2002 Judecătoria Blaj l-a condamnat pe inculpatul I.T., un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.213 Cod penal.
În baza art.81 – 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.
A fost respinsă ca nedovedită acțiunea civilă formulată de partea civilă S.C. „J”.
Inculpatul a fost obligat la 900.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Instanța a reținut, în fapt, că la data de 19 octombrie 1999 între „P.B.” AG în calitate de locator și partea vătămată S.C. „J”. a intervenit contractul de leasing nr.100575 având ca obiect autoturismul V W Passat 1,9 TDI – 115 C.P, înmatriculat în România cu nr.AB – 1320 – 01/12, în valoare de 38.056 DM, durata contractului împlinindu-se la 19 octombrie 2001.
Prin actul intitulat „împuternicire” S.C. „J”. l-a împuternicit pe inculpatul I.T. să folosească autoturismul VW Passat nr.AB –1320 –01/12, cu mențiunea că la expirarea duratei contractului de leasing se va face act de donație pentru autoturism către inculpat.
Prin decizia nr.373/22 mai 2001 societatea – parte vătămată i-a desfăcut inculpatului contractul de muncă – acesta fiind încadrat în funcția de șef Complex Vinificație – în temeiul art.130 alin.1 lit.i din Codul muncii, pentru abateri grave de la disciplina muncii, constând în sustragerea unor documente și bunuri ale societății și în absența nejustificată de la serviciu.
Tot la 22 mai 2001, cu adresele nr.3078 și 3079 partea vătămată, odată cu comunicarea deciziei de desfacere a contractului de muncă, i-a comunicat inculpatului și încetarea efectelor împuternicirii privind folosirea autoturismului, somându-l ca în termen de 3 zile să se prezinte la sediul societății pentru predarea autovehiculului, în caz contrar urmând a fi sesizate organele abilitate pentru infracțiunea de abuz de încredere.
Inculpatul a refuzat să predea autoturismul și a menținut această conduită și când, la 14 decembrie 2001, în baza ordonanței nr.126/P/2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel - Alba, organul de poliție a încercat preluarea acestuia.
Abia în luna ianuarie 2002, conform procesului verbal întocmit de organul de poliție, autoturismul a fost predat de către inculpat iar prin dovada din 11 ianuarie 2002 autovehiculul a reintrat în posesia părții vătămate.
Fapta astfel săvârșită a fost calificată de către instanță ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art.213 Cod penal, în modalitatea refuzului restituirii bunului, deținut în baza raportului de muncă, pentru folosință.
Sentința susmenționată a fost atacată cu recurs de către partea vătămată, constituită parte civilă, S.C. „J”. și de către inculpat.
Partea vătămată a criticat hotărârea pentru aplicarea nejustificată a dispozițiilor art.81 – 82 Cod penal privind suspendarea condiționată a executării pedepsei și pentru greșita respingere a acțiunii civile ca nedovedită, indicând dovezile existente la dosar și care constau în chitanțele care atestă plata ratelor leasing și pentru perioada refuzului de restituire a autoturismului.
Inculpatul I.T. a invocat nelegalitatea hotărârii de condamnare, solicitând achitarea în temeiul art.11 pct.2 lit.a Cod procedură penală cu referire la art.10 lit.d Cod procedură penală întrucât nu a folosit abuziv autoturismul ci în baza unei împuterniciri iar refuzul de a-l restitui s-a datorat convingerii că acesta îi aparține, conform mențiunii privind donația ce urmează să-i fie făcută.
În subsidiar inculpatul a cerut să se constate că fapta, în raport de împrejurările în care a fost săvârșită, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, impunându-se achitarea în baza art.10 lit.b1 Cod procedură penală cu referire la art.181 Cod penal și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.
Tribunalul Alba, prin decizia penală nr.435 din 17 octombrie 2002 a admis recursul părții vătămate S.C. „J”. a casat sentința cu privire la cuantumul pedepsei aplicate și a modalității de executare precum și sub aspectul laturii civile, reducând pedeapsa aplicată inculpatului la 6 luni închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal pe durata prevăzută de art.71 Cod penal și înlăturând aplicarea art.81 și 82 Cod penal.
Inculpatul I.T. a fost obligat la 3795,96 euro către partea civilă S S.C. „J”. cu titlu de daune materiale.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii.
Recursul inculpatului I.T. a fost respins ca nefondat.
În motivarea deciziei, instanța de control judiciar a reținut că fapta este temeinic dovedită și corect încadrată în dispozițiile art.213 Cod penal însă la stabilirea pedepsei și a modalității de executare instanța de fond nu a dat semnificație reală tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art.72 și a făcut o greșită apreciere a condiției arătate de art.81 alin.1 lit.c Cod penal, respectiv că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
În acest sens, s-a arătat că atât conduita din timpul judecății, care a fost de nerecunoaștere și refuz de restituire a bunului, cât și comportarea sa rezultând din alte dovezi, potrivit cărora este implicat în săvârșirea altor infracțiuni, inclusiv contra patrimoniului aceleiași părți vătămate, pentru care a și fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel – Alba Iulia, sunt elemente care nu susțin aprecierea că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, negăsindu-și aplicabilitate dispozițiilE art.81 Cod penal.
În raport însă de limitele speciale ale pedepsei, prevăzute de art.213 Cod penal, se apreciază că pedeapsa de 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție este de natură să contribuie la realizarea scopului prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, prevăzut de art.52 Cod penal și a funcției de constrângere a acesteia.
În ce privește latura civilă s-a constatat că este dovedit, prin chitanțele depuse la dosar, prejudiciul constând din c/valoarea ratelor din perioada iunie – noiembrie 2001, în sumă totală de 3795,96 euro, pe care partea civilă le-a plătit în executarea contractului de leasing, fără să beneficieze de folosința autoturismului pentru nevoile firmei, din vina inculpatului.
Constatând că fapta constituie infracțiunea reținută și că aceasta prezintă în concret gradul de pericol social specific, Tribunalul Alba a respins ca nefondat recursul inculpatului.
Împotriva sentinței penale nr.152 din 8 mai 2002 a Judecătoriei Blaj și a deciziei penale nr.435 din 17 octombrie 2002 a Tribunalului Alba, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând cazul de casare prevăzut de art.410 alin.1 partea I pct.2 teza I din Codul de procedură penală, respectiv că fapta reținută inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, lipsindu-i latura subiectivă în privința vinovăției în forma intenției.
În argumentarea motivului de casare se susține, în esență, că situația de fapt nu corespunde realității rezultate din mijloacele de probă, inculpatul deținând autoturismul în baza împuternicirii prin care i-a fost încredințat „intuitu personae” și nu în calitate de salariat în vederea folosirii sale în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Că este așa, rezultă din împrejurările că inculpatul nu a trebuit să justifice modul de folosire a autoturismului prin întocmirea foilor de parcurs și că mijlocul auto nu a fost menționat în nota de lichidare în vederea restituirii.
Adăugând că, prin împuternicirea care emană de la partea vătămată, i s-a făcut inculpatului o ofertă/promisiune de donație la încheierea contractului de leasing, există temeiuri pentru a considera că refuzul de restituire nu este abuziv și că reținerea bunului a fost justificată de clarificarea juridică a consecințelor actului părții vătămate, de competența instanței civile.
De altfel, inculpatul a și solicitat instanței civile să pronunțe o hotărâre de constatare a dreptului său de proprietate asupra bunului.
Verificând hotărârile atacate pe baza lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că recursul în anulare este întemeiat, însă pentru motivele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Sesizarea instanței s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează procedura plângerii prealabile, prevăzute de art.279, art.283 și art.284 din Codul de procedură penală.
Fiind greșit îndreptată la organul de poliție – la care a fost înregistrată la data de 21 iunie 2001 – plângerea părții vătămate a fost trimisă, în baza art.285 Cod procedură penală, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, la instanța competentă, Judecătoria Blaj.
Cercetarea judecătorească a asigurat administrarea probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele.
Situația de fapt reținută de instanțe este susținută de mijloacele de probă aflate la dosar și din aceasta rezultă următoarele:
Inculpatul I.T. a fost angajat al părții vătămate din anul 1975, ocupând diferite funcții iar începând cu anul 1995 pe aceea de șef al Complexului de Vinificație.
În luna noiembrie 1999 partea vătămată S.C. „J”. a achiziționat autoturismul VW Passat, conform contractului de leasing și înmatriculat la data de 30 decembrie 1999 sub nr.AB-1320.
Încă de la achiziționare autoturismului a fost încredințat inculpatului pentru folosință.
Remiterea autoturismului pentru folosință inculpatului este atestată și prin împuternicirea dată de administratorul S.C. „J”.
Susținerea părții vătămate, potrivit căreia a încredințat inculpatului autoturismul în considerarea calității acestuia de salariat și pentru a fi folosit în interesul serviciului, este temeinic dovedită cu înscrisurile aflate la dosar.
Astfel, conform centralizatorului privind reparațiile și piesele la autoturism, pe bază de facturi S.C. „J”.a achitat în perioada 2000 – martie 2001 suma totală de 57.791.675 lei iar în perioada decembrie 1999 – 4 mai 2001 pentru motorina consumată a achitat suma totală de 38.349.341 lei.
Cu adresele nr.3078 și 3079, ambele din 22 mai 2001, partea vătămată i-a adus la cunoștință inculpatului, odată cu decizia de desfacere a contractului de muncă pentru abateri disciplinare grave, și măsura încetării efectelor împuternicirii de a folosi autoturismul de serviciu motivat tocmai de încetarea raporturilor de muncă, somându-l ca în termen de 3 zile să predea autovehicolul.
Așadar, între părți a existat un raport juridic patrimonial, în considerarea calității de angajat cu funcție de conducere a inculpatului în temeiul căruia acesta din urmă deținea și folosea autoturismul.
Acest raport juridic patrimonial realizează situația premisă din conținutul juridic al infracțiunii de abuz de încredere.
Considerațiile recursului în anulare, potrivit cărora o eventuală legătură între contractul de muncă al inculpatului și deținerea autoturismului ar califica litigiul decurgând din refuzul restituirii ca fiind de natură civilă – impunându-se achitarea pentru neprevederea faptei de către legea penală – sunt nefondate.
Așa cum s-a arătat, inculpatul nu a primit spre folosință autoturismul în virtutea contractului de muncă, în raport cu care să aibă atribuții de serviciu (administrare, păstrare, întreținere, transport ș.a) pentru că, dacă ar fi fost astfel, însușirea bunului, pe care îl gestiona sau administra ori cu care avea doar un contact material, ar fi antrenat răspunderea penală, după caz, pentru infracțiunea de delapidare sau furt.
Inculpatul a primit autoturismul în baza unei împuterniciri, în considerarea funcției deținute, pentru folosință, ceea ce semnifică un alt raport juridic, de natură patrimonială.
Este stabilit, de asemenea, că, deși a fost încunoștințat la data de 22 mai 2001 despre desfacerea contractului de muncă și încetarea efectelor
împuternicirii, fiind somat să predea unității autoturismul, inculpatul nu s-a conformat, rezultând implicit că refuză să înapoieze bunul și realizând astfel și elementul material al infracțiunii în modalitatea refuzului de a restitui.
Fapta a fost săvârșită, sub aspectul laturii subiective, cu intenție, inculpatul dându-și seama că, în condițiile în care i s-a desfăcut contractul de muncă pentru abateri disciplinare grave refuzul restituirii autoturismului de serviciu este abuziv și că se creează o situație de fapt contrară celei care ar fi existat fără conduita sa.
Mențiunea din împuternicire cu privire la promisiunea unui act de donație în viitor a autoturismului, în împrejurările de fapt susarătate, nu are relevanță în cauză, servind doar pretext inculpatului pentru susținerea fie a neprevederii faptei de legea penală, fie a lipsei vinovăției în forma cerută de lege.
Până la revocarea împuternicirii de către partea vătămată, singurul efect al acesteia a fost acela de a-l îndreptăți pe inculpat să folosească autoturismul. Odată încetat acest drept de folosință, inculpatul era obligat să se conformeze somației.
Partea vătămată și-a păstrat dreptul de dispoziție asupra bunului, rezultând chiar din împuternicire că în continuare cartea de identitate a autoturismului este deținută de S.C. „J”.
Pentru cele ce preced, critica privind greșita condamnare a inculpatului I.T. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.213 Cod penal datorită lipsei unui element constitutiv – latura subiectivă - este nefondată.
Recursul în anulare este însă întemeiat în raport cu cazul de casare prevăzut de art.410 alin.1 partea I pct.4 teza I din Codul de procedură penală, în cauză instanțele făcând o greșită individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art.72 din Codul penal.
Așa cum rezultă din lucrările dosarului, inculpatul I.T., inginer, de la absolvirea facultății în 1975 și-a desfășurat activitatea continuu în aceeași societate, fiindu-i recunoscută competența prin promovările succesive în funcții de conducere.
Nu este cunoscut cu antecedente penale iar aserțiunea din considerentele deciziei pronunțate în recurs relativă la alte infracțiuni săvârșite de inculpat, nu are suport în hotărâri definitive.
Inculpatul a restituit, după consumarea infracțiunii, autoturismul.
Văzând dispozițiile art.81 Cod penal, Curtea constată că sunt întrunite condițiile suspendării condiționate a executării pedepsei, astfel cum a fost aplicată de către instanța de recurs, pe durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni, calculat conform art.82 Cod penal.
În conformitate cu dispozițiile art.38519 Cod procedură penală cu referire la art.350 alin.3 lit.b Cod procedură penală se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului I.T.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție de împotriva sentinței penale nr.152 din 8 iunie 2002 a Judecătoriei Blaj și deciziei penale nr.435 din 17 octombrie 2002 a Tribunalului Alba, privind pe inculpatul I.T.
Casează decizia penală nr.435 din 17 octombrie 2002 numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei aplicate.
Face aplicarea prevederilor art.81, 82 C.pen. și dispune suspendarea executării pedepsei de 6 luni închisoare pe durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni.
Atrage atenția inculpatului asupra prevederilor art.359 C.proc.pen.
Înlătură prevederile art.71- 64 C.pen.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă acesta nu este arestat în altă cauză.
Menține celelalte dispoziții.
Constată că inculpatul a fost încarcerat la 15 decembrie 2002.
Pronunțată, în ședință publică, azi 20 februarie 2003.