Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 651 din 16 iulie 2002, Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., a condamnat pe inculpatul T.B. la 8 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
În baza art. 69 din Legea nr. 56/1992 a condamnat pe același inculpat la 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus prevenția de la 3 octombrie 2001, la zi.
A constatat că partea vătămată K.M. nu s-a constituit parte civilă.
A obligat pe inculpat la plata sumei de 33.344.398 lei plus dobânda legală către Spitalul Universitar de Urgență și la 2.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.
În baza art. 117 C. pen., a dispus expulzarea inculpatului după executarea integrală a pedepsei.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, partea vătămată M.K. lucra ca paznic la S.C. B.I. S.R.L. în complexul Apusului și că în noaptea de 3 iulie 1999, împreună cu partea vătămată se afla și prietena acestuia martora G.D., atunci când a venit inculpatul T.B.
Partea vătămată a ieșit să discute cu inculpatul în afara magazinului și s-a reîntors, fiind plin de sânge de la înjunghierea în partea stângă a abdomenului.
Martora îl cunoștea pe inculpat, deoarece prin intermediul lui cunoscuse victima și în plus locuiseră o perioadă de timp împreună și cu concubina inculpatului V.M. Tot martora a declarat că partea vătămată M.K. avea să-i dea inculpatului o datorie și îl amenința de mult timp că îl va omorî.
Deși martora nu a văzut cum s-a produs agresiunea, i-a auzit pe cei doi certându-se, iar victima i-a spus acesteia că l-a înjunghiat T.B., după care a plecat cu o mașină.
Și alți martori au declarat că cei doi se cunoșteau și că M.K. avea să-i dea bani inculpatului, motiv pentru care îl căuta pe acesta.
Împotriva sentinței penale a declarat recurs inculpatul T.B. care a susținut că vinovăția sa nu a fost dovedită, nu există plângerea părții vătămate, iar la data când se pretinde că a săvârșit fapta nu se afla în țară, astfel încât, nu poate fi condamnat în baza unei singure declarații date de concubina părții vătămate.
Curtea de Apel București, prin decizia nr. 635 din 15 octombrie 2002, a respins ca nefondat apelul inculpatului constatând, că instanța de fond a reținut corect situația de fapt și vinovăția inculpatului în săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat.
Declarațiile martorilor audiați în cauză se coroborează cu declarația părții vătămate, fiind susținute și de procesul-verbal de constatare al poliției, actele medicale depuse la dosar și în parte de declarația inculpatului dată în faza de urmărire penală, în prezența interpretului de limbă turcă și a apărătorului.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs inculpatul reiterând, în esență, criticile invocate și în apel și a solicitat în principal achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., anularea măsurii expulzării, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru completarea probatoriului.
Recursul nu este întemeiat.
Verificând hotărârile atacate în raport de criticile invocate, cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată, că instanțele au pronunțat hotărâri legale și temeinice, stabilind corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, pe baza probelor administrate și minuțios analizate.
Din coroborarea declarațiilor de martori, cu cele ale părții vătămate, în parte cu ale inculpatului și cu actele depuse la dosar, rezultă fără dubiu că inculpatul se face vinovat de comiterea tentativei la infracțiunea de omor calificat împotriva părții vătămate M.K.
Apărarea recurentului în sensul că la data comiterii presupusei fapte nu se afla în țară, având interdicție de a se afla în România în perioada 4 septembrie 1998 – 3 septembrie 1999 (așa cum rezultă din ștampila aplicată pe pașaport), este infirmată de declarațiile martorului C.A.M. care a relatat că de la începutul anului 1999, inculpatul a început să întrețină relații intime cu mama sa și în acest context s-a aflat în preajma acestuia, astfel încât, la începutul lunii iulie 1999, inculpatul le-a spus martorului și mamei acestuia că s-a întâlnit cu partea vătămată cu care s-a certat pe motiv că nu i-a returnat o sumă de bani și pe care l-a lovit cu cuțitul în abdomen, după care a plecat cu autoturismul aparținând mamei martorului, pe care inculpatul îl folosea în acea perioadă.
Rezultă așadar că, inculpatul la începutul lunii iulie 1999, când s-a consumat infracțiunea, se afla în România, unde se întorsese înainte de expirarea perioadei de interdicție așa cum de altfel a declarat chiar recurentul în faza de urmărire penală și cum rezultă și din sentința penală nr. 248 din 4 mai 2000 a Tribunalului Iași prin care inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de înșelăciune și falsificare de monede sau alte valori, fapte comise la începutul lunii august și septembrie 1999 când de altfel a fost și arestat.
Așa fiind, în mod corect instanțele au înlăturat apărarea inculpatului, reținând pe baza probelor administrate vinovăția acestuia în săvârșirea faptelor a căror încadrare juridică a fost just stabilită și pentru care s-au aplicat pedepse individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.
Ca urmare cererea de achitare formulată de recurent nu poate fi primită, nevinovăția susținută de acesta nefiind confirmată de probele din dosar.
Nici cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță nu poate fi admisă, în cauză administrându-se suficiente probe pertinente și utile, inclusiv cele propuse de inculpat, a cărui audiere a fost făcută în prezența interpretului de limbă turcă și a apărătorului.
De altfel, inculpatul așa cum a și declarat în fața instanțelor, cunoaște foarte bine și limba română, astfel că nu poate fi vorba de o stare de eroare în care s-ar fi aflat în timpul audierilor din faza urmăririi penale, unde așa cum s-a arătat a fost și asistat de translator.
Cât privește pedepsele aplicate, Curtea constată, că instanțele au individualizat just sancțiunile aplicate, ținând seama de toate criteriile impuse de dispozițiile art. 72 C. pen., așa încât o redozare nu se justifică.
Pentru toate aceste considerente recursul declarat de inculpat apare ca nefondat, astfel încât, va fi respins în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se va deduce conform art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive la zi.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.T. împotriva deciziei nr. 635 din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 30 octombrie 2001, la zi.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare în care se include și onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 26 februarie 2003.